Degradarea democraţiei în Federaţia Rusă este un proces constant în ultimii ani, care a fost însă accelerat mai ales după ce Vladimir Putin a reuşit să schimbe la începutul anului 2020 Constituţia pentru a rămâne la putere până în 2024. S-a creat imaginea potrivit căreia regimul politic actual nu poate supravieţui fără Putin, dar şi că Putin nu poate supravieţui propriului regim politic. Transferul de putere paşnic după 2024 a devenit din ce în ce mai puţin probabil, dar nu imposibil. Vom asista la un transfer de putere în interiorul puterii pe modelul Elţîn-Putin? Ori poate că nu? Ar fi posibil să aibă loc un transfer de putere prin alegeri libere? Este întrebarea care îl frământă cel mai mult în prezent pe Putin. Mai ales după ce la Kremlin s-a văzut ce efect puternic pot avea alegerile – în cazul Belarus, în care liderul autoritar aflat la putere este în pericol să fie înlocuit în urma unui scrutin electoral şi a unor proteste masive ale opoziţiei.
Vladimir Putin conduce un regim autoritar, deţine întreaga putere în Federaţia Rusă, are la dispoziţie întreaga putere executivă şi legislativă. Îi este teamă de o singură persoană: Alexei Navalnîi. Liderul opoziţiei ruse a fost otrăvit, apoi, întors în Federaţia rusă, a fost judecat rapid şi deţinut într-o închisoare de maximă siguranţă. Partidul său a fost declarat extremist de autorităţi, dar a reuşit să obţină rezultate bune în alegerile locale. Despre susţinătorii săi, care au ieşit în stradă în număr impresionant, s-a spus că reprezintă interese străine.
Ceea ce îl îngrijorează foarte mult pe Putin în prezent este strategia suporterilor lui Navalnîi: cum partidul său nu va participa, mai mult ca sigur, la următoarele alegeri, aceştia au fost instruiţi să voteze partidul cel mai bine plasat pentru a învinge partidul-stat dominat de Vladimir Putin.
De ce se teme Vladimir Putin de o persoană care, în ciuda tuturor privaţiunilor la care este supusă, continuă înfruntarea politică?
Dacă întregul aparat de stat este mobilizat împotriva unui singur om, consecinţele nu sunt clare: înseamnă că întregul regim politic se poate prăbuşi dintr-o dată, prin implozie, ori se poate menţine pe termen lung la putere în ciuda tuturor contestărilor.
Întotdeauna atunci când un regim nedemocratic doreşte sprijin popular, nefiind sigur că îl are, provoacă o agresiune externă. Există în istorie exemple nenumărate de conflicte, care au început deoarece un lider avea nevoie de o legitimitate şi mai mare, iar conflictul odată pornit a generat anihilarea oricărei opoziţii interne. În vremuri dificile, majoritatea cetăţenilor se grupează în jurul unui singur steag.
Vladimir Putin ştie însă că, ulterior provocării unui conflict extern, urmează inevitabil schimbarea de regim politic. Poate cel mai bun exemplu este războiul dintre Argentina şi Marea Britanie, început cu ocuparea insulelor Falkland ca gest de supravieţuire al juntei militare aflată la putere. Conflictul a generat „gruparea în jurul steagului”, dar înfrângerea a avut drept consecinţă, pe termen lung, compromiterea militarilor aflaţi la putere şi deschiderea spre democraţie. La fel au procedat Franco, Salazar, coloneii din Grecia. Dacă nu ar fi declanşat conflicte externe, valul democratizării ar fi venit mai devreme. Odată declanşate, aceste conflicte au dus până la urmă tot la democratizare, dar cu efect întârziat.
Datorită acestei lecţii de istorie, Vladimir Putin ştie că, odată ce va începe o agresiune pe scară largă în Ucraina, cetăţenii se vor grupa în jurul său, dar o posibilă înfrângere militară va genera democratizarea ulterior dispariţiei sale de pe scena politică. Pentru a se menţine la putere şi pentru ca cetăţenii ruşi să uite de Navalnîi, Putin ameninţă Ucraina, ştiind că propaganda legată de această ţară, promovată prin media strict controlată de Kremlin, şi-a făcut efectul: în Federaţia Rusă se crede că Ucraina este un stat dominat de partide extremiste, fasciste, dornică să se alăture NATO doar pentru a provoca o agresiune faţă de mai marele său vecin.
Aceasta este motivaţia care a stat la baza masării a 100.000 de soldați la graniţa cu Ucraina, o ţară care a fost privată de o regiune a ei (Crimeea), cu regiuni pe care de facto nu le mai contolează, întreaga putere aparţinând separatiştilor pro-ruşi (Donbas). Propaganda Kremlinului, începută în 2014 şi perpetuată cu asiduitate până în prezent, susţine că autorităţile ucrainene au provocat şi întreţin un genocid la adresa populaţiei ruse din Donbas. Între timp, Federaţia rusă a eliberat peste 200.000 de paşapoarte celor care locuiesc în această regiune, pentru a avea oricând pretextul unei intervenţii în forţă. Pentru a obţine autonomia regiunilor deţinute de separatişti, Putin foloseşte o gamă foarte variată de instrumente, de la cele diplomatice la cele militare, cum ar fi ameninţarea permanentă a blocării strâmtorii Kerci.
Ucraina este în permanenţă provocată pentru a face un pas greşit, care ar constitui un casus belli. Vladimir Putin nu doreşte să rişte un război pe scară largă cu Ucraina, care ar provoca pierderi de vieţi omeneşti. Din momentul declanşării conflictului din Donbas, Federaţia Rusă a fost extrem de atentă în a ascunde opiniei publice decesele soldaţilor din armata rusă, victime ale acestui conflict. Putin este extrem de atent la ce se întâmplă în Ucraina, de atitudinea faţă de această problemă depinde menţinerea sa la putere sau dispariţia sa. Care este viziunea sa faţă de Ucraina şi în general faţă de ţările din vecinătatea Federaţiei Ruse, unde există instabilitate internă – Belarus, Republica Moldova, Georgia, Armenia etc., rămâne un mister. Discursul său despre starea naţiunii din 21 aprilie nu oferă nicio indicaţie. Doar Vladimir Putin ştie ce gândeşte Vladimir Putin. Acţiunile sale faţă de aceste ţări pot părea lipsite de logică, dar ele au o logică perfectă din perspectiva menţinerii la putere a lui Vladimir Putin.
Preşedintele Federaţiei Ruse este de fapt mai puţin puternic decât pare, dar tocmai această slăbiciune îl face mai imprevizibil şi mai periculos. De fiecare dată când a avut probleme interne, un conflict extern, provocat fără un motiv clar, i-a ridicat procentele din sondaje. S-a întâmplat în 2008, după intervenţia în Georgia. S-a întâmplat în 2014, după anexarea Crimeii. În prezent, mai puţin de 25% din alegători susţin partidul său, iar Navalnîi nu a murit în urma tentativei de asasinat şi nici nu a cedat psihic în urma arestării sale. Vladimir Putin a observat cu atenţie ce s-a întâmplat în vara anului 2020 cu Lukaşenko: protestele i-au slăbit poziţia atât de mult, încât depinde exclusiv de sprijinul Federaţiei Ruse pentru a rămâne la putere. Dacă ceva similar ar avea loc în Federaţia Rusă, Putin nu ar avea cărui actor politic extern să i se adreseze pentru a supravieţui la putere.
Este în interesul Occidentului să trateze cu un Putin slăbit, supus unor provocări interne şi externe fără precedent, ori să încerce coalizarea forţelor politice interne, care pot determina o schimbare de regim? Aceeaşi întrebare era pusă şi după triumful revoluţiei bolşevice: era indicat să fie recunoscut noul guvern comunist sau era mai bine de sprijinit rezistenţa armată la acesta? Ambiguitatea răspunsului dat, alternanţa răspunsurilor într-o direcţie sau alta, au dat ocazia întăririi regimului bolşevic. Occidentul cunoaşte această lecţie de istorie şi este confruntat cu aceeaşi dilemă: trebuie aşteptat sfârşitul regimului Putin prin cauze naturale sau este necesar a sprijini firava opoziţie la acesta şi a reduce la minim contactele cu oficialii ruşi? Uniunea Europeană se confruntă cu această dilemă. Administraţia Biden are aceeaşi problemă.
Ce se va întâmpla dacă, în faţa unei intensificări a acţiunilor Federaţiei Ruse în imediata sa vecinătate, Occidentul ar continua politica impunerii de sancţiuni? Depinde care va fi scopul unor eventuale noi sancţiuni. Dacă acest scop va fi foarte ambiţios, în sensul de a spera o schimbare politică pe termen scurt, sancţiunile nu vor avea niciun fel de rezultat. Există experienţa sancţiunilor la adresa fostei Iugoslavii, Cubei sau Venezuelei: Miloşevici, Castro sau Maduro au rămas în continuare la putere. La adresa Federaţiei Ruse o singură sancţiune ar fi eficientă: un embargo total la adresa livrărilor de gaz şi petrol. Occidentul nu este pregătit însă pentru o asemenea abordare, datorită interdependenţelor economice cu Federaţia Rusă. Acestea pot fi diminuate (a se vedea disputa în jurul Nord Stream 2) dar niciodată eliminate cu totul. Singura posibilitate rămâne cea a sancţiunilor moderate, care nu au ca scop schimbarea de regim la Kremlin. Occidentul poate reacţiona în faţa unei agresiuni pe scară largă a Federaţiei Ruse, dar nu o poate face decât cu jumătate de măsură. Însă chiar şi scenariul unor sancţiuni moderate este privit cu îngrijorare de către Vladimir Putin. SUA a început să realizeze că sancţiunile la adresa hackerilor ruşi pot părea modeste, dar în realitate ţintesc esenţa tipului de intervenţie externă practicat de Federaţia Rusă. Uniunea Europeană ar trebui să dezbată mai aprofundat consecinţele Nord Stream 2 pentru propria sa politică de securitate. Marea Britanie are partea sa de responsabilitate în ceea ce priveşte instituirea unui regim mai puţin favorabil investiţiilor financiare ruse. Episoadele Litvinenko sau Skripal se pot oricând repeta şi orice partid aflat la putere la Londra nu are cum să ignore trecutul recent al unei relaţii extrem de tumultoase cu Federaţia Rusă.
NATO a avut şi are un rol de jucat în limitarea influenţei Federaţiei Ruse în imediata sa vecinătate. Prezenţa NATO la Marea Neagră face ca Vladimir Putin să fie mai precaut în acţiunile sale. S-a observat în recentul episod creat de masarea trupelor ruse la graniţa cu Ucraina că întărirea NATO în regiune a fost o presiune suficientă pentru retragerea acestor trupe. Acest precedent trebuie folosit şi în continuare, pentru a realiza un echilibru strategic în zonele în care NATO şi Federaţia Rusă îşi dispute întâietatea.
Marea problemă a poziţionării Occidentului faţă de Federaţia Rusă este însă de o altă natură. Ascensiunea Chinei face ca relaţia dintre Occident şi Federaţia Rusă să nu mai fie în prim plan. Opinia publică din ţările occidentale consideră China un pericol mai mare decât Federaţia Rusă, iar liderii occidentali acţionează potrivit opiniei publice. Nu se realizează însă suficient că relaţia Occidentului cu Federaţia Rusă este monitorizată şi analizată mai atent la Beijing decât la Bruxelles, Washington sau Moscova. China ştie foarte bine că orice cedare a Occidentului în faţa Federaţiei Ruse îi va fi favorabilă, putând servi drept exemplu. Nu întâmplător, exact în perioada în care Putin testa reacţia Occidentului în privinţa Ucrainei, China testa reacţia Occidentului, mai ales a SUA, faţă de Taiwan. Democraţiile au trecut cu bine acest dublu test. Deocamdată. Viitorul Federaţiei Ruse ţine doar de cetăţenii ruşi. Factorul extern a fost şi este important într-o eventuală schimbare de regim la Moscova, dar, aşa cum ne arată istoria ultimului secol, orice astfel de schimbare nu poate fi generată decât din interior. Occidentul trebuie să sprijine nu un partid sau un lider politic ori altul, ci să acorde atenţie sporită celor care gândesc democratic şi care pot genera o schimbare pentru binele tuturor cetăţenilor ruşi. Există exemplele de succes ale lui Pasternak, Soljeniţîn sau Saharov: sprijinul acordat acestora pe planul solidarităţii intelectuale a erodat puterea sovietică mai mult decât orice sprjin acordat celor care promiteau schimbarea politică. Faptul că între timp au apărut mai multe partide politice şi se organizează alegeri libere nu este decât o aparenţă. Ne aflăm în situaţia în care orice sprijin pentru drepturile omului şi democraţie în Federaţia Rusă este în interesul deopotrivă al Occidentului şi al Federaţiei Ruse.
