Nezavisimaia Gazeta – publicație pro-Kremlin, dar foarte respectabilă în Rusia – a publicat la 12 august un articol privind interesele de politică externă ale Moscovei. În fapt, este o pledoarie pentru un singur mare interes: Rusia nu trebuie să se lase antrenată într-o confruntare cu Vestul (a se citi SUA). Pe fond, ideea articolului este clară, firească și simplă din perspectiva interesului rus: Moscova trebuie să dovedească pragmatism și să evite o confruntare cu SUA, dacă interesele directe ale Kremlinului nu sunt amenințate. Rusia nu trebuie să răspundă nici la provocările din partea aliaților SUA (cu referire condescendentă la “noii europeni”/ “новые европейцы”; categorie la care intră și România) și nici să se atașeze prea mult de propriii ei aliați.
Două idei rețin atenția din articol. Prima, o subliminală referire la faptul că acceptarea de către SUA a Nord Stream 2 este un semnal că SUA și Rusia tratează de la egal la egal “peste” ceilalți actori internaționali. Cea de-a doua, că Moscova nu ar trebui să facă un front comun cu Beijingul împotriva Washingtonului.
Pe fond, corelând cele două idei reiese și o întrebare – despre intențiile ruse în politica externă – care deocamdată poate fi doar analizată/ dezbătută, un răspuns cert urmând să îl ofere doar evoluțiile ulterioare: Are de gând Moscova să abandoneze visul unei lumi multipolare, o lume multipolară în care alianța ruso-chineză avea un rol atât de important?
Ideea rusă de multilateralism și multipolaritate
Pentru media ruse și experții din mediul analitic de la Moscova tema multilateralismului reprezintă de foarte multă vreme o preocupare constantă. Din perspectivă rusă, conceptul se află într-o strânsă legătură cu ideea de multipolaritate – o scenă politică internațională care nu este dominată de doar un singur actor statal, ci una în care există mai multe puteri care și-au definit clar sferele de interese.
În logică rusă, multilateralismul este intrinsec legat de multipolaritate din rațiuni foarte pragmatice: Rusia știe că nu este, în termeni reali, o putere de anvergura SUA, iar proiectarea unei percepții de super-putere (aspect la care excelează) nu o transformă automat într-un egal al SUA. De aceea Moscova are nevoie de multilateralism: pentru a crea multipolaritate și pentru a eroda influența globală a SUA.
Multilateralismul rus nu este desprins din teoriile occidentale ale relațiilor internaționale. Acțiunile externe ale Moscovei nu sunt doar despre cooperare la nivelul instituțiilor internaționale și consolidarea rolului și importanței acestora pe proiecte menite să promoveze pace și securitate colectivă. Doar parțial urmărește Moscova ceea ce, în accepțiune vestică, reprezintă instrumentarea interdependențelor pentru stabilitate, bine comun și reducerea potențialului de conflict (modificarea, prin interacțiune, a comportamentelor actorilor internaționali) sau coordonare și reciprocitate difuză – după cum postulează Keohane – în sensul de “te ajut acum, pentru că știu că atunci când voi avea nevoie, mă vei ajuta la rândul tău”.
În schimb, pentru Rusia, multilateralismul este despre posibilitatea de a avea o influență cât mai mare asupra cât mai multor organizații sau de a înființa organizații pentru a contrabalansa altele pe care le percepe a fi controlate de Vest (în special, SUA). Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Uniunea Economică Eurasiatică sunt doar cele mai cunoscute răspunsuri ale Rusiei la proiecte occidentale precum NATO sau UE. În teorie construite în logica modelului occidental al multilateralismului, în practică – dominate copios (dar nu de puține ori și anevoios) de Rusia.
Astfel devine multilateralismul o pârghie pentru a provoca multipolaritate: contraponderi la perceputa dominanță occidental, prin alianțe în interiorul unor organizații deja existente sau prin crearea unor instituții internaționale noi.
Rusia, China și visul unei lumi multipolare. De ce nu funcționează?
Dacă SUA sau statele membre UE/NATO formează polul occidental, pentru Rusia, ideea de contrabalansare a acestuia o reprezintă polul eurasiatic – “condus” de Rusia și China. De altfel, declarativ, relația sino-rusă este extrem de apreciată atât la Moscova, cât și la Beijing. Totuși, principalul (singurul?) liant veritabil dintre cele două puteri este adversitatea față de SUA, nu convergența de valori, interese și obiective. De altfel, lucrurile nici nu ar putea sta altfel: ambele sunt hegemoni regionali, iar apropierea geografică dintre doi hegemoni nu poate da naștere decât la adversitate. Cooperarea sau reprimarea adversităților se termină în momentul în care dispare dușmanul comun.
Alianța conjuncturală dintre Rusia și China – conjunctură dictată de opoziția față de SUA – și doar aparenta apetență a celor două state pentru multilateralism și multipolaritate se vede cel mai bine într-un domeniu relativ nou al relațiilor internaționale, insuficient reglementat și care ar merita într-adevăr abordat într-o manieră multilaterală: domeniul cyber. După cum remarcă un raport analitic al International Institute for Strategic Studies/IISS, Rusia și China sunt: puteri de calibrul 2 în acest domeniu (conform metodologiei IISS, putere de prim rang în acest domeniu fiind doar SUA); din punct de vedere strategic și doctrinar securitatea cibernetică este o zonă de confruntare cu Occidentul; pentru ambele, social media prezintă un interes deosebit din perspectiva securității naționale, fiind privite ca vectori de propagare a mesajelor ostile; instituțiile statului sunt implicate în acțiuni de hacking îndreptate Occidentului.
Alături de China, Rusia a creat alte organizații multilaterale internaționale menite să simuleze noua ordine internațională multipolară: BRICS (acronim pentru puterile emergente Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) și OCS (Organizația de Cooperare de la Shanghai). Spre deosebire de Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Uniunea Economică Eurasiatică, prezența Chinei în cele două face ca acestea să nu mai fie one state show. Ca o paranteză – despre statele BRICS, viabilitatea acestor așa-ziși noi vectori ai multipolarității și cât de mult reprezintă aceștia alternative reale la “vechea ordine” – este suficient să privim știrile și statisticile privind cele mai afectate state de pandemia COVID-19.
O nemulțumire a Rusiei față de China rezidă în refuzul de a transforma parteneriatul ruso-chinez într-o alianță strategică politico-militară. După cum remarcă și media online de la Moscova, sunt mai multe motive de neîncredere între cele două state, majoritar din partea Chinei – refuzul Rusiei de a o susține în Asia de Sud-Est; temerea că Moscova va abandona Asia imediat ce Europa Occidentală se va întoarce către Rusia și-i va recunoaște sfera exclusivă de interese în spațiul ex-sovietic.
În pofida aparențelor, o zonă de competiție între China și Rusia o reprezintă Asia Centrală. Tradițional aflată sub influența rusă, Asia Centrală se află sub o ofensivă permanentă a Chinei pe teme economice și de comerț. După cum remarca o analiză publicată în iunie 2021 de Center for European Policy Analysis, nu este vorba despre o rivalitate sino-rusă în Asia Centrală, dar competiția este clară, Rusia fiind încă pre-eminentă (prin prezența militară, politică, economică și civilizațională), cu o Chină avansând rapid pe dimensiune economică. Cel puțin pe termen scurt-mediu și mai ales din perspectivă securitară, Rusia și China vor reuși totuși să identifice un modus vivendi cu privire la Asia Centrală, în condițiile în care ambele state se tem de o revărsare a fenomenului terorist către această zonă după retragerea americană din Afganistan.
Revenirea la unipolaritate?
Pe fond, articolul din Nezavisimaia Gazeta exact acest lucru semnalează – Rusia și-ar dori o revenire la o lume unipolară, multipolaritatea fiind de fapt o reacție la faptul că nu este recunoscută/ tratată ca mare putere mondială. Confruntarea dintre SUA și China speră să îi aducă exact același rezultat: erodarea celor două mari puteri în urma competiției și emergența unei noi ordini cu doar două mari puteri, una dintre ele fiind, evident, Rusia.
Pentru Rusia revenirea la unipolaritate ar însemna revenirea la stabilitate și familiaritate, o familiaritate a Războiului Rece, în care era recunoscută ca o mare putere și avea o zonă clar definită de interese exclusive. Poate părea vetust, dar Rusia întotdeauna dorește să revină la momente din trecut – fie ele de aprigă confruntare sau de glorie. Este ceea ce Timothy Snyder teoretizează ca fiind the politics of inevitability – resemnarea rusă cu privire la inevitabilitatea conflictului, a unui destin internațional în care prezentul nu contează și nimic nu poate fi înfăptuit pentru a evita repetarea istoriei, ciclicitatea confruntării. Rusia lui Vladimir Putin privește prezentul și viitorul prin lentila istoriei (evident, istoria așa cum o simte/ știe Moscova). To have a better understanding of the present and look into the future, we need to turn to history – fraza reprezintă poate exemplul cel mai bun pentru a argumenta aserțiunea că pentru Rusia analiza istorică și identificarea cauzelor unor dezastre naționale și/sau a perioadelor de glorie este o parte extrem de importantă pentru fundamentarea deciziilor de politică externă care privesc viitorul. Fraza de mai sus îi aparține lui Vladimir Putin.
