GKChP în 1991
Pe 19 august 1991 Moscova a fost zbucimată de zgomotul tancurilor care se îndreptau spre Casa Albă rusă. Pe drumul lor au fost întâmpinate de baricade improvizate ridicate de cetățenii Moscovei care se adunaseră în jurul clădirii. Starea de urgență a fost declarată la ora 16:00 de Gennadii Ianaiev, după care a urmat o conferință de presă condusă tremurând de cel care nu cu mult în urmă fuseseră proclamat noul lider al URSS-ului. La conferință i s-au alăturat membrii Comitetului de Stat pentru Starea de Urgență (Государственный комитeт по чрезвычaйному положeнию – GKChP) pentru a anunța că președintele Gorbaciov se afla în incapacitatea de a-și exercita rolul și se odihnea la acel moment, pentru că „a obosit de-a lungul anilor”. Astfel, Comitetul urma să conducă țara „pe drumul transformărilor democratice începute în 1985”. Atunci când tânăra jurnalistă, Tatiana Malkina a întrebat răspicat „Spuneți-mi, vă rog, înțelegeți că în această seară ați săvârșit o lovitură de stat?”, răspunsul lui Ianaiev a fost tăios și a indicat că acțiunile fuseseră consistente cu prevederile Constituției. Mișcările tremurânde și nesigure ale lui Ianaiev, alături de permisiunea acodată jurnaliștilor prezenți să adreseze întrebări libere au dat naștere la neîncredere și sfidare din partea celor prezenți în sală; această atitudine s-a extins cetățenilor sovietici care ieșiseră deja pe străzi.
Premizele acestor evenimente fuseseră dezvoltate cu multe luni înainte de august 1991. Programul de reforme al lui Gorbaciov, destrămarea blocului comunist din centrul și estul Europei și temerile unei demantelări iminente a URSS-ului a dus la formarea GKChP – „Grupul celor opt”, așa cum au fost porecliți ulterior – un grup de comuniști sovietici conservatori. Cei opt membri au fost: Vice-Președintele URSS Gennadii Ianaiev, Prim-ministrul Valentin Pavlov, Ministrul Apărării și Mareșal al URSS Dimitrii Iazov, Ministrul de Interne Boris Pugo, șeful KGB Vladimir Kruciov, primul adjunct al Consiliului de Apărare URSS Oleg Baklanov, președintele Uniunii Țăranilor din URSS Vasilii Starodubțev, președintele Asociației Întreprinderilor de Stat Alexandr Tiziakov. Iminența unui nou Tratat al Uniunii, programat pentru a fi semnat pe 20 august, i-a împins pe membrii GKChP să îl plaseze pe Mihail Gorbaciov pe 18 august în arest la domiciliu la reședința de vară – dacia – din Foros, Crimeea (acolo unde își petrecea vacanța) și să dea un decret prin care Gorbaciov era declarat inapt pentru continua activitatea ca președinte URSS din cauza stării de sănătate precare, prerogativele fiind transferate către vice-președintele Ianaiev. Acțiunile dezorganizate ale grupului, dublate de rezistența vehementă a celor ieșiți în stradă, dar mai ales a altor lideri sovietici precum Boris Elțin, au dus la eșecul loviturii de stat și la întoarcerea lui Gorbaciov în Moscova în dimineața zilei de 22 august. În curs de 48 de ore, toți membrii GKChP au fost arestați (cu excepția lui Pugo, care s-a sinucis). După începerea anchetei și a procesului aferent, însă înainte ca o sentință să fie pronunțată, a fost acordată amnistia tuturor membrilor grupului în anul 1994.
Boris Elțîn în 1991
Boris Elțin, atunci președinte al RSFS Rusia, ar fi trebuit să fie arestat de către KGB la întoarcerea sa din vizita în Kazahstan, însă, pentru motive incerte, a fost lăsat să meargă la casa de vară – dacia – de lângă Moscova. De acolo, a început să comunice cu personaje importante ale sferelor politice și sociale ruse și sovietice și a desăvârșit planul de a merge la Casa Albă în dimineața lui 19 august.
La 09:00, însoțit de Ivan Silaiev (prim-ministrul RSFS Rusia) și Ruslan Hasbulatov (președintele Sovietului Suprem al RSFS Rusia), Boris Elțin a urcat pe unul dintre tancurile staționate în fața clădirii guvernamentale și a rostit o declarație cetățenilor Rusiei, oferind astfel probabil unul dintre cele mai memorabile momente ale carierei sale. Textul prezintă un contrast clar între legalitate și ilegalitate, între loialitate și trădare, între bine și rău, ceea ce duce la conturarea unei dihotomii între „noi” și „ei”/„ceilalți”, o tehnică pe care Elțin a folosit-o desăvârșit de-a lungul carierei în mesajele sale publice.
Pe de o parte, Elțin a evidențiat cum „popoarele Rusiei devin stăpânele propriului destin” și sprijină reformele propuse de conducerea Rusiei pentru a rezolva problemele și a conduce țara pe calea cea dreaptă a unei „dezvoltări constituționale normale”. Pe de altă parte, „președintele țării ales în mod legal” fusese îndepărtat de la putere printr-o „lovitură conservatoare, reacționară, anti-constituțională” organizată de „forțe reacționare furioase” care foloseau „metode violente”. În această situație, era de datoria celor corecți, conform lui Elțin, să „proclame toate deciziile și instrucțiunile acestui comitet ilegale”. Este interesant de observat cum, de-a lungul întregii declarații, politicianul nu menționează numele niciunuia dintre conspiratori, și nici numele grupului pe care îl formau. Li s-a adresat numai prin genericul „ei”, prin cuvinte dure, și numai o dată la finalul declarației i-a numit „puciști”. A menționat, în schimb, numele lui Gorbaciov și a tuturor instituțiilor care erau considerate legale și constituționale.
Mai departe, președintele și-a exprimat încrederea că „ai noștri compatrioți nu vor permite sancționarea tiraniei și a nelegiuirii puciștilor care și-au pierdut toată decența și conștiința”, a făcut apel la armată „pentru a-și manifesta nobila datorie civică” și pentru a nu participa la lovitura de stat, și a invitat întreaga societate la „o grevă universală nelimitată” până când cerințele lor urmau să fie satisfăcute. Negreșit, Elțin nu a ratat șansa de a se referi la „prestigiul nostru în lume”, o nevoie fundamentală a identității ruse, prestigiu care fusese știrbit de ultimele evenimente, efect catalogat de politician ca fiind „inacceptabil”.
După o interacțiune cu jurnaliștii prezenți în fața Casei Albe, declarația a fost distribuită prin Moscova și prin întreaga țară sub formă de fluturași și prin intermediul ziarelor. De exemplu, Rossisskaia Gazeta a publicat declarația pe 21 august pe prima pagină. Zilele care au urmat i-au adus lui Elțin o popularitate crescută atât la nivel intern, cât și internațional. Scrisori de sprijin au început să vină din diferite regiuni ale Rusiei, în timp ce Elțin a cerut și primit sprijinul oficial al patriarhului ortodox Alexei II. Apoi, lunile care au urmat au dus la prăbușirea Uniunii Sovietice și la prevalarea ulterioară a Federației Ruse ca moștenitor de jure a URSS-ului, cu Boris Elțin în poziția de președinte până în decembrie 1999.
30 ani mai târziu
Încercarea de lovitură de stat din august 1991 și evenimentele ulterioare constituie unele dintre cele mai semnificative ale istoriei statului rus. Din punct de vedere istoric, ele au dus la schimbări masive care au culminat în destrămarea Uniunii Sovietice. În ciuda acestor considerente, atenția acordată de mass media și spațiul public rus cu ocazia aniversării a 30 de ani este indirect proporțională cu semnificația istorică. Sigur, toate canalele și publicațiile principale au alocat spațiu pentru aceste evenimente, unele prezentând o cronologie sau o galerie foto, însă știrile legate de evenimente nu au ocupat prima pagină. De exemplu, principalul program de știri al serii de pe Rossiia 1 a prezentat numai un scurt reportaj și numai la finalul programului. Această considerație limitată are, în sine, o însemnătate crucială în ceea ce privește starea actuală, transmisiunea de informații și percepții din spațiul rus.
Acest lucru este cu atât mai important cu cât se pare că cea mai mare parte a populației Rusiei (47%) primește informații despre aceste evenimente de la televiziune și din social media, așa cum o arată un sondaj de opinie al Centrului Levada. Catalogat recent ca „agent străin” de către Ministerul Rus de Justiție, Centrul Levada a publicat pe 17 august un sondaj de opinie care a arătat că 43% dintre respondenți privesc tentativa de lovitură de stat din august ca fiind „un eveniment tragic care a avut consecințe dezastruoase pentru țară și popor”, 40% cred că a fost doar „un episod de luptă pentru putere la vârful statului”, în timp ce doar 10% din populația adultă sunt de părere că a fost o „victorie a revoluției democrate care a încheiat domnia PCUS.” La acestea se adaugă un alt punct relevant evidențiat de rezultatele sondajului care a scos la iveală o schimbare de la un sprijin inițial mai mare pentru Elțin și acțiunile sale (în prezent, 10% din respondenți sprijină acțiunile fostului președinte), la actuala poziția în care populația este de părere că niciuna dintre părți nu a avut dreptate (66% sprijinind această poziție, în timp ce 13% luând partea GKChP).
Originile acestor percepții și atitudini ale publicului rus sunt clar reflectate de și în modul în care evenimentele sunt prezentate în media și spațiul rus. Per total, tentativa de lovitură de stat a fost caracterizată în principiu ca un eșec, cu nuanțe diferite asupra naturii erorii și a responsabilității celor care au stat în spatele acțiunilor.
Intenții bune, rezultat prost
Una dintre nuanțele etichetei de „eșec” care a fost atașată acțiunilor GKChP este aceea că, deși a fost motivată de intenții corecte, tentativa de lovitură de stat a sfârșit prin a fi o greșeală care s-a terminat prost din cauza lipsei de organizare. Russia Today a publicat în dimineața zilei de 19 august un articol relevant, intitulat: „’O încercare de a lua puterea cu mâinile tremurând’: politicieni ruși – despre acțiunile Comitetului de Urgență în august 1991”. Ideea că acțiunile GKChP au avut o natură justă este împărtășită de numeroși politicieni consultați de RT. Nesurprinzător, una dintre cele mai vehemente voci a fost cea a lui Gennadii Ziuganov, liderul Partidului Comunist al Federației Ruse, care a insistat că acțiunile Comitetului au fost consistente cu dorințele cetățenilor sovietici în demersul de a prezerva Uniunea Sovietică (citând Referendul din martie, când aproape 80% dintre cei care au votat și-au exprimat sprijinul pentru conservarea URSS; ceea ce Ziuganov a omis să menționeze este cum multe dintre Republicile Socialiste au boicotat referendumul și cum întrebarea adresată specifica viitorul Uniunii ca „o federație reînnoită de republici suverane egale”). Cu toate acestea, a continuat liderul comunist, liderii GKChP au arătat „o nehotărâre distructivă” care, flancată de acuzații lansate la adresa lui Gorbaciov și Elțin, au dus la eșecul Comitetului în încercarea de a lua puterea.
Jirinovski, liderul Partidului Liberal Democrat al Rusiei, a împărtășit perspectiva că acest Comitet a declarat starea de urgență „în conformitate cu legea” și că programul lor „era grozav: eliminarea nelegiuirilor, distribuirea pământului, asigurarea hranei, fără separatism național”. El l-a creditat pe Kriucikov în rolul de lider al Comitetului și, implicit, i-a atribuit întreaga vină pentru eșec, și asta pentru că „îi era frică de ceva”. De asemenea, politicianul a menționat natura „lașă, lipsită de voință” a conducerii PCUS. În modul său caracteristic, Jirinovski a lansat afirmații dure, insistând pe clarificarea naturii evenimentelor din august 1991, excluzând că acestea au consituit un „puci”, din moment ce „un puci este o încercare de a răsturna puterea supremă în stat, folosind forțe armate. Trebuie să fie victime, iar trupele trebuie activate. […] Toți cei care numesc evenimentele din august sunt analfabeți. Aceștia urmează calea indicată de propaganda vestică”. Politicianul a emis idei similare și în reportajul Rossiia 1, spunând că acele zile din august 1991 au oferit o oportunitate unică de a „salva țara”, dar șansa a fost ratată. Perspectiva lui Viktor Alksnis, fost deputat sovietic, adaugă la această notă decisivă, confesând că el a sprijint crearea Comitetului întrucât „este ilegal și criminal să distrugi URSS”, dar exprimându-și regretul că membrii „nu au putut face nimic pentru că le era teamă să ia hotărâri clare pentru a restabili ordinea”. A oferit, în schimb, un exemplu al unui succes înregistrat de GKChP: în Letonia, cu „numai 200 de oameni ai OMON-ului din Riga”, comandantul OMON Mlînnik a preluat controlul în republică. Politicianul și-a încheiat intervenția exprimându-și dorința ca și Moscova să fi avut „propriul Maior Mlînnik”.
Ruslan Hasbulatov, care în 1991 l-a însoțit pe Elțin pe tanc în fața Casei Albe, a împărtășit în același articol RT părerea actuală și anume că GKChP, „furioși” din cauza unui iminent nou Tratat al Uniunii, au setat „scopuri perfect rezonabile”, sugerând natura legitimă a intențiilor Comitetului și chiar admițând o concordanță a propriilor scopuri cu cele ale GKChP. Cu toate acestea, a criticat metodele folosite ca fiind „conspirative” și a concluzionat că „puciul a jucat un rol negativ; a distrus fundația URSS”. Moscow Times, într-un articol intitulat în mod interesant „`Totul a fost în van`: Rusia marchează lovitura din august cu regret, indiferență”, a prezentat o perspectivă similară a unui alt lider care în 1991 a fost alături de Elțin: Alexandr Ruțkoi. Fostul vice-președinte al Rusiei a transmis cum GKChP erau motivați de „o dorință corectă – salvarea Uniunii Sovietice cu orice preț” și că în prezent „regretă eșecul puciului din 1991 și colapsul URSS”, în ciuda acțiunilor sale din timpul evenimentelor și rolul central pe care l-a jucat în ceea ce a urmat.
Aceeași perspectivă a fost prezentată de un alt articol RT care a expus un interviu cu Leonid Proșkin, investigator pentru Biroul Procurorului General URSS, responsabil cu investigarea activităților KGB în timpul evenimentelor din august. Jurnalistul RT, Anna Kruglova, l-a întrebat răspicat pe procuror de ce oamenii care au fost în spatele evenimentelor, „care au făcut acest pas pentru a salva URSS de la colaps”, au fost investigați, setând clar tonul interviului. Proșkin, în răspunsul său, a pus eșecul pe seama lipsei de organizare și a unui lider, adăugând: „Dacă lider ar fi fost Baklanov însuși, care era serios, totul ar fi fost diferit”.
TASS, într-un articol menit să prezinte cursul evenimentelor din august 1991, a atribuit o semnificație similară acestora: au fost determinate de o teamă legitimă că URSS urma să piardă „controlul nu doar asupra economiei și finanțelor, dar și asupra unui bloc de putere”. În continuare, autorul a subliniat cum „puciștii” au fost determinați numai la început, nereușind apoi să continue cu prezentarea „niciunui program economic clar […] promițând numai stabilirea unei ‘ordini’ efemere”. Articolul a continuat cu conectarea evenimentelor din august 1991 cu cele din octombrie 1993, concluzionând că cele din urmă au reprezentat „victoria finală a lui Elțin asupra gărzilor sistemului sovietic și începutul unui nou capitol în istoria modernă rusă”. Agenția de știri a publicat un alt articol în dimineața lui 19 august 2021 intitulat „Putin, KGB și Comitetul de Urgență: cum a afectat ‘puciul din august’ soarta viitorului președinte”. În demersul de a prezenta poziția lui Vladimir Putin în timpul evenimentelor din august, articolul a inclus și viziunea acestuia referitoare la subiect, evidențiind cum președintele a privit ceea ce s-a întâmplat ca pe „tragedia colapsului statului nostru” și cum cei din spatele evenimentelor „deși au considerat că sarcina lor era una nobilă, au distrus țara cu acțiunile lor”. Articolul s-a încheiat cu sugerarea sursei legitimității acțiunilor Comitetului: patriotism. Autorul a concluzionat că „Până la urmă, Putin a catalogat patriotismul în mod repetat ca fiind nucleul societății și baza ideii naționale. Nu există comuniști sau democrați în dragostea pentru Patrie. În 1991, au fost patrioți de ambele părți”.
Intenții greșite, rezultat prost
Există și o altă nuanță a dimensiunii „eșecului” atribuită tentativei de lovitură și a organizatorilor ei care a putut fi observată în ultimele zile în mass media și spațiul public rus. Sunt și cei care privesc acțiunile și însăși crearea Comitetului de Urgență ca fiind greșite și care critică efectul lor malign asupra țării. Sergei Stepașin, fost membru al Sovietului Suprem al RSFS Rusia, în articolul RT menționat mai sus a indicat cum intențiile cel puțin a unora dintre membrii Comitetului au fost egoiste, din moment ce aceștia au fost mai preocupați de păstrarea pozițiilor lor și cum Ianaiev, fața GKChP, era „o persoană slabă și nehotărâtă”. Mai mult, Stepașin a spus că ceea ce oferea Comitetul țării era „neclar” și a concluzionat declarând că grupul „a jucat un rol cât se poate de negativ”. A insistat că Uniunea Sovietică ar fi fost salvată dacă noul Tratat al Uniunii ar fi fost semnat, cu „o singură bancă, o singură monedă, un singur spațiu economic și o singură armată”. Politicianul a recunoscut că țara s-ar fi schimbat, dar măcar schimbările s-au fi produs „în granițele URSS, iar aproape 30 milioane de ruși nu s-au fi aflat acum în străinătate, lipsiți de drepturile lor”.
Sergei Mitrokin, fost deputat in Duma de Stat din partea Partidului Iabloko, a adăugat la această perspectivă. El a exprimat ideea că formarea Comitetului de Urgență și evenimentele care au fost desfășurate au fost rezultatul „liderilor conservatori reacționari” care s-au plasat împotriva „comunității democatice” și schimbărilor prin care URSS trecea în acel moment. Politicianul a subliniat și lipsa de organizare a GKChP și lipsa de conținut a promisiunilor lor: „nu au putut oferi nimic inteligibil”. Concluzia trasă este similară cu cea de mai sus: dacă nu ar fi existat Comitetul și nu ar fi demarat lovitura, „URSS ar fi putut fi păstrată într-o versiune actualizată”. Merită menționat faptul că, în ciuda diferențelor de ton în ceea ce privește GKChP, toate punctele de vedere prezentate în acest articol RT exprimă o formă de regret în ceea ce privește destrămarea URSS care s-a petrecut la finalul anului 1991.
Grigorii Iavlinski, fost consilier economic al guvernului sovietic și fost candidat prezidențial din partea partidului Iabloko, s-a alăturat tangențial perspectivei anterioare. Moscow Times a inclus în articolul său descrierea lui Iavlinski, care a numit tentativa de lovitură ca „o afacere stupidă, complet absurdă”, menționând cum a participat și el la protestele din Moscova împotriva „puciștilor”, dar exprimându-și regretul că reformele care au urmat nu au avut impactul dorit și „până la urmă ne-am cedat victoria”.
Perspectiva ultimilor doi politicieni de mai sus a fost împărtășită și de istoricul Nikita Petrov într-o conversație cu editorul Novaia Gazeta, Kirill Martînov. Chiar dacă aceasta se învârte în jurul rolului pe care KGB l-a jucat în aceste evenimente (istoricul având convingerea că Kriucikov a fost „motorul acțiunilor”), Petrov a evidențiat cum scopul Comitetutul a fost de a păstra imperiul și rolul său pe scena internațională. Mai mult, el a indicat cum membrii GKChP erau funcționari de stat cărora le era teamă să își piardă slujba, și care nu aveau nicio viziune clară sau plan referitor la modul cum ar fi trebuit condusă țara, numind difuzarea „Lacului Lebedelor” la televiziunea de stat pe 19 august 1991 o „metodă arhaică” ce arată clar că grupul nu era capabiil să ofere un viitor pozitiv țării. În plus, a declarat că o potențială victorie a GKChP ar fi fost o „catastrofă”.
Elțin – salvator sau trădător?
Nu este surprinzător că rolul și acțiunile președintelui Elțin s-au bucurat de o atenție semnificativă în discuțiile referitoare la evenimentele din august. Dihotomia este evidentă în acest caz, la fel ca și mai sus. Pe de o parte, președintele RSFS Rusia este privit ca lider democratic motivat, apărător al reformelor, central în înfrângerea „puciștilor”; pe de altă parte, este acuzat că a fost un oportunist care a trădat interesele țării și a dus la distrugerea ei.
Urmând prima poziția, Deutsche Welle, în versiunea în limba rusă, a publicat un articol semnat de jurnalistul independent Konstantin Eggert numit „Rusia lui Putin – țara la care puciștii au visat”. Tonul și punctul central au fost setate de la început, din titlu, însă atunci când vine vorba de Elțin și de cei care au luptat împotriva GKChP, autorul i-a prezentat ca pe apărători ai libertății și democrației, iar acțiunile lor din august 1991 au fost ridicat la nivelul de „revoluție” înconjurată de „o atmosferă uimitoare de idealism și speranță pentru viitor”. Kommersant s-a concentrat și mai mult pe Elțin și pe semnificația sa în legătură cu evenimentele din august publicând un articol centrat pe modul în care acțiunile au fost percepute în 1991 în Sverdlovsk, oblast-ul pe care politicianul l-a condus aproape o decadă ca Prim Secretar al Partidului Comunist local. Articolul prezintă un extras din cartea Sverdlosk-Ekaterinburg și conține memoriile unor localnici. Rândurile arată cum, nesurprinzător, cea mai mare parte a locuitorilor Sverdlovskului l-au sprijinit pe Elțin și au ieșit pe străzi scandând ”Boris Nikolaevici, suntem cu tine!”. Percepția generală era aceea că Elțin urma să îi învingă pe „criminali” și că „partidul comunist și-a pronunțat singur verdictul!” (din jurnalul Galinei Pavlova, contabil la Institutul de Minerit). Meduza a adoptat un stil similar, prezentând evenimentele din august 1991 și exuberanța celor care au participat la proteste împotriva GKChP și pentru democrație. Publicația, și ea catalogată recent ca agent străin de către Ministerul Rus de Justiție, a distribuit amintirile editorului său, Valerii Igumenov, care arată cum a fost percepută tentativa de lovitură de stat de către locuitorii Moscovei, cum au „perceput că se întâmpla ceva foarte serios și foarte important”, cum au fost construite baricadele și cum au fost organizate protestele, dar și cum au primit fluturașe de mulțumire de la Boris Elțîn.
Un articol care se concentrează clar pe Elțin a fost publicat de Echo Moskvî și este semnat de Alexei Diacenko, fostul ginere al lui președintelui. Diacenko a construit o paralelă între octombrie 1917 și august 1991, numind aceste evenimente „momentele a două mari revoluții în Rusia”. În mijlocul lor: Lenin și Elțin. Sigur, evenimentele au fost de natură diferită, însă „ambele au adus multă fericire și în același timp multe nenorociri”. Evenimentele din octombrie au marcat începutul „totalitarismului comunist”, în timp ce august 1991 a adus „ultima suflare a domniei comunismului”. Diacenko a subliniat de-a lungul rândurilor cum Elțin a jucat un rol central în aducerea libertății în țară și cum s-a luptat împotriva condițiilor nefaste pentru „a câștiga puterea aproape fără vărsare de sânge”.
Pe de altă parte, există și vocile care îl critică pe Elțin, indicând efectele negative ale acțiunilor sale. Aceste voci aparțin aproape exclusiv celor prezentați mai sus care au apărat intențiile și acțiunile GKChP. De exemplu, Gennadii Ziuganov, în articolul RT menționat mai sus, a atacat „echipa ultraliberală” a lui Elțîn pentru că a avut ca scop „demantelarea statului și supunerea completă în fața dictatelor politice și economice vestice”, în timp ce alții au evidențiat cum acțiunile președintelui RSFS Rusia au dus clar la colapsul URSS. TASS a urmat o cale similară în a evidenția cum Elțîn „a crezut că viitorul URSS era sub forma unei Rusii independente” și cum, în cele din urmă, evenimentele din octombrie 1993 au reprezentat „victoria finală” a președintelui în fața sistemului sovietic. Toate acestea se adaugă percepției actuale a publicului rus, expusă de Centrul Levada: doar 10% consideră că Boris Elțin a întreprins o acțiune corectă în august 1991.
La 30 ani după tentativa de lovitură de stat din august 1991, se poate observa atât atenția limitată acordată evenimentelor în mass-media și spațiul public în general cu ocazia aniversării, dar și dihotomia care caracterizează perspectivele expuse. După o atentă examinare a ideilor lansate în ultimele zile pe această temă, se poate concluziona că percepțiile prezentate de sondajul de opinie Levada referitoare la evenimentele din august 1991 sunt reprezentate în concordonață în spațiul public. Pe de altă parte, din moment ce majoritatea populației primește informațiile de la mass media, atunci o întrebare legată de cine creează și influențează discursul despre tentativa de lovitură de stat din august 1991 este pertinentă și oportună. Și aceasta constituie o chestiune care invită la reflectare intelectuală și academică.
Bibliografie selectivă:
ASLUND, Anders „Russia’s Road from Commuism”, Daedalus, vol. 121, no. 2, spring 1992.
BRESLAUER, George W. Gorbachev and Yeltsin as Leaders, ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2002.
ELȚÎN, Boris, Zapiski Prezidenta, ROSSPEN, Moskva, 2008.
GAIDAR, Egor, Gibel’ imperii. Uroki dlia sovremennoi Rosii, Corpus, 2020.
GORBACHEV, Mikhail, Memoirs, Doubleday, 1996.
LOZO, Ilnaț, Avgustovsckii putch. Kak eto bîlo, ROSSPEN, Moskva, 2014.
PAXTON, John, Leaders of Russia and the Soviet Union. From the Romanov Dynasty to Vladimir Putin, Routledge, New York, 2004, p. 139.
PLOXII, Sergei Nikolaevici, Padeniia Imperiia. Padenie Sovetskogo Soiuza, Corpus, 2015.
REMNICK, David, Lenin’s Tomb: the Last Days of the Soviet Empire, Vintage Books Random House, New York, 1994.
TUCKER, Robert Political Culture and Leadership in Soviet Russia, W. W. Norton, New York, 1987.
Sursa foto: https://yeltsin.ru/archive/photo/54811/
