Prima parte a lunii niembrie a oferit teme fervente de dezbatere în spațiul public rus, în ciuda vremii friguroase din Moscova. Luna a debutat cu Ziua Unității Naționale, pe 4 noiembrie, sărbătorită în acest an pe un fundal epidemiologic delicat, cu un număr mare de infectări și decese generate de COVID-19, ceea ce a dus la un regim de zile nelucrătoare plătite pentru cetățenii ruși. Astfel, ziua liberă oferită în fiecare an de această sărbătoare s-a transformat într-o săptămână de vacanță, iar rușii au umplut rapid avioanele spre Turcia și Egipt, sau au rezervat tururi pentru excursii interne.
Ziua Unității Naționale – trecut și prezent
Această sărbătoare este mai degrabă una nouă în rândul sărbătorilor oficiale ruse. Dacă ne-am fi uitat în calendar până nu demult, sau dacă ar fi întrebați membrii Partidului Comunist, luna noiembrie ar fi întâmpinată mai degrabă de aniversarea Revoluției din Octombrie, devenită între timp „Revoluția din Noiembrie”, din cauza schimbării calendarului de la cel iulian la cel gregorian. Cu toate acestea, începând cu 2005, noua Zi a Unității Naționale a fost stabilită ca sărbătoare națională, celebrată în fiecare an și incluzând o zi liberă. Aceasta evocă evenimentele din 1612, atunci când un grup divers din punct de vedere etnic și social condus de Kuzma Minin și Dmitri Pojarski a reușit să alunge trupele poloneze din Moscova. Evenimentul este considerat a fi începutul sfârșitului „timpurilor tulburi” și emergența dinastiei Romanov, bucurându-se de o atenție deosebită de-a lungul istoriei ruse. De exemplu, Mihail – primul țar Romanov – a numit evenimentul „ziua curățării Moscovei de invadatorii polonezi”, în timp ce Alexandru I a ordonat ridicarea unui monument dedicat lui Minin și Pojarski în Piața Roșie, devenind astfel prima statuie din istoria Rusiei închinată unui erou național, și nu unui lider politic sau militar. Monumentul, deși a fost mutat între timp pentru a face loc mausoleului lui Lenin, încă veghează în inima capitalei Rusiei, aproape de Catedrala Sf. Vasile.
O simplă privire asupra calendarului rus de astăzi arată cum, cu excepția Anului Nou și a Crăciunului, toate celelalte sărbători ruse celebrează un eveniment istoric sau ceea ce ar putea fi considerată o valoare sau tradiție națională; chiar și această categorie din urmă este, însă, flancată de un substrat istoric: 23 februarie – Ziua Apărătorului Patriei, 8 martie – Ziua Internațională a Femeii, 1 mai – Ziua Muncii, 9 mai – Ziua Victoriei, 12 iunie – Ziua Rusiei, 4 noiembrie – Ziua Unității Naționale. Sigur, pot fi făcute comentarii și evaluări pertinente pentru oricare dintre aceste sărbători și semnificația lor; însă, în ceea ce privește Ziua Unității Naționale, versiunea expusă public și oficial în ultimele zile în spațiul rus arată clar cum aceasta este imaginată ca o celebrare și o consolidare a patriotismului, eroismului și unității unui popor multinațional. În plus, există și o conotație religioasă atribuită acestei zile naționale, care este sărbătorită și de Biserica Ortodoxă Rusă și inclusă în calendarul religios: ziua icoanei din Kazan a Maicii Domnului. Cu toate acestea, și această dimensiune este subscrisă tot evenimentelor din 1612, atunci când icoana a însoțit miliția în marșul lor către Moscova și în demersul de înlăturare a trupelor poloneze din oraș. Și în acest an, Patriarhul Kirill a evidențiat această semnificație și a lansat o rugăciune pentru menținearea „suveranității noastre, a independenței noastre”, înțeleasă „nu doar ca independență formală, ci ca abilitatea de trăi conform gândirii noastre, a cărei sursă este marea tradiție spirituală și culturală a poporului nostru”, făcând clar referire la valorile și tradițiile ruse.
Sărbătoarea din acest an, marcată de pandemie și de regimul de zile nelucrătoare menționat mai sus, s-a bucurat de atenție din partea mass-mediei ruse. Per total, principalele publicații au urmat două direcții: una care a vizat prezentarea istoriei din spatele sărbătorii și a semnificației acesteia; cea de-a doua a expus evenimentele plănuite și programul zilei în diverse regiuni ale țării. Dezvoltând prima direcție, TASS a publicat cu o zi înaintea sărbătorii un articol consistent pentru popularizarea istoriei lui Minin și Pojarski, dar și semnificația și motivarea din spatele marcării acestui eveniment în fiecare an ca sărbătoare națională, citând textul legii care a făcut-o oficială: „Pe 4 noiembrie 1612, soldații din miliția populară […] au oferit un exemplu al eroismului și solidarității întregului popor, indiferent de origine, religie și poziție în societate.” RT a ales o altă cale de a implica publicul, pregătind un quiz – „Împreună pentru libertate: testul RT pentru Ziua Unității Naționale” pentru a testa cunoștințele cititorilor despre această sărbătoare.
RIA Novosti a contribuit la cea de-a doua direcție, cu o expunere generoasă, publicată la miezul nopții, a planurilor și viziunilor „partidelor, mișcărilor de tineret și a activiștilor”, menționând cum multe dintre acțiuni urmau să aibă loc online, din cauza situației epidemiologice, dar și cum, în ciuda acesteia, interesul și sprijinul pentru sărbătoare erau ridicate. Articolul a subliniat, de exemplu, activitățile Partidului Rusia Unită sau ale Partidului Liberal Democrat, și declarații precum cea a Eleni Țunaeva, co-președinte a sediului central al Frontului Popular Rus (ONF): „Ziua Unității Naționale, mai mult ca orice altă sărbătoare, este în ton cu țara noastră multinațională, multi-confesională, care a răspuns periodic la diverse provocări și a câștigat datorită însăși unității pe care o au cetățenii.”
Sărbători nu tocmai populare?!
Tonul entuziast al declarațiilor și abundența programelor incluse în articolele menționate mai sus ar putea crea impresia unei popularități generale a acestei sărbători publice. Această percepție ar putea fi ușor susținută, de exemplu, de un sondaj de opinie prezentat prin intermediul RIA Novosti referitor la Ziua Unității Naționale; realizat de ONF, acest sondaj a arătat cum, din cei 1500 de participanți la studiu cu vârste între 14-35 ani (prezentați ca fiind parte a „publicurilor oficiale ale Tineretului ONF” și a „platformei Rusia – țara mea”), 94% au știut când este celebrată această zi, în timp de 75% au putut identifica și cine au fost eroii acestei sărbători. Autorii studiului au concluzionat că „tinerii ruși sunt uniți de un scop comun, o Patrie puternică, o viață prietenoasă și pașnică și patriotism”, valori care par a fi în centrul acestei sărbători, așa cum și-au închipuit și promotorii ei și discursul oficial.
Cu toate acestea, au existat și publicații care au oferit o perspectivă diferită. În acest sens, Novaya Gazeta a prezentat un sondaj de opinie realizat de Centrul Levada (inclus de Ministerul Rus de Justiție pe lista „agenților străini”) care a indicat că sărbătoarea nu este atât de populară în rândul rușilor, 71% dintre participanții la studiu declarând că nu vor celebra nici Ziua Unității Naționale, nici Revoluția din Octombrie. Defalcând pe grupe de vârstă, 82% dintre cei de 18-14 ani inclinau spre a nu sărbători deloc, în timp ce cei de 55 ani sau mai în vârstă fiind mai dorinici să facă acest lucru: 20% au declarat că vor sărbători Ziua Unității Naționale, și chiar mai mulți de atât – 28% că vor celebra Revoluția din Octombrie. Studiul a furnizat un indicator pertinent în ceea ce privește gradul de informare al rușilor asupra sărbătorii, arătând că 64% dintre ruși știu ce se sărbătorește pe 4 noiembrie, în contrast cu 2017 când 53% știau acest lucru și chiar mai mult cu 2005 (8%).
Unele reacții ale reprezentanților culturii pop și ai mediilor sociale ar putea fi edificatoare pentru rezultatele sondajului Levada. A existat o serie de scandaluri în ultimul timp în spațiul rus legate exact de modul în care aceste sărbători publice și valori naționale sunt percepute. Unul dintre subiectele care au ținut prima pagină a publicațiilor este legat de o altă sărbătoare națională, cea despre care se poate spune că atrage cea mai mare atenție în prezent în societatea rusă, și anume Ziua Victoriei. Într-un interviu cu jurnalistul Ksenia Sobciak, rapperul rus Alisher Morgenshtern a lansat niște comentarii controversate despre evenimentele spectaculoase organizate în fiecare an în Rusia pentru glorificarea victoriei Uniunii Sovietice împotriva Germaniei Naziste în „Marele Război Patriotic”. Acesta a declarat că „poate nu e nimic de care să fim mândri”, că „să ne amintim că odată am câștigat ceva și să facem asta în fiecare an pentru aproape un secol… nu înțeleg”, adăugând că ar fi timpul ca Rusia să sărbătorească niște reușite mai recente, în diferite domenii, cum ar fi IT.
Reacția autorităților a fost imediată și vehementă, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Putin, subliniind că „aceste persoane tinere care sunt faimoase, care sunt populare în rândul semenilor lor, trebuie să înțeleagă că sunt cumva responsabile pentru înțelegerea unor concepte importante pentru întreaga noastră țară, așa cum este Ziua Victoriei. Trebuie să își poarte responsabilitatea morală pentru asta”. În plus, l-a invitat pe rapper să meargă „la niște veterani, care sunt din ce în ce mai puțini, dar care încă trăiesc în rândul nostru. Întrebați-i pe ei de ce Ziua Victoriei este așa importantă și de ce a fost, este și va fi mereu importantă pentru țara noastră”. În urma valului de reacții negative atât din rândul oficialilor, cât și din social media, Morgenshtern și-a cerut scuze pentru remarcile lui, admițând că și-a exprimat ideile în mod „incorect” și că îi respectă și este mândru de veterani. Trebuie menționat faptul că anul acesta a fost dată o lege de către Duma care stabilește că insultele aduse veteranilor reprezintă o infracțiune care poate atrage o pedeapsă de cinci ani în închisoare și că a fost lansată o investigație oficială în legătură cu declarațiile lui Morgenshtern.
Putin, Sevastopol și valori naționale
De Ziua Unității Naționale, programul Președintelui Putin a inclus o vizită la Sevastopol și o conferință video cu Președintele din Belarus, Alexandr Lukașenko, în cadrul unei discuții cu Consiliul Suprem al Uniunii Statale Rusia-Belarus care avea pe agendă evaluarea procesului integrării Belarusului și a Rusiei. Ria Novosti a urmărit atent activitatea liderului, publicând numeroase articole în ziua vizitei la Sevastopol.
În timpul vizitei, Putin a depus flori la memorialul dedicat sfârșitului Războiului Civil (inaugurat anul acesta, în aprilie) și a făcut niște remarci cu ocazia acestei sărbători. Președintele și-a început discursul adresat tuturor „cetățenilor Rusiei”, evidențiind semnificația ocaziei și „valorile principale, de bază care ne sunt apropiate și pe înțelesul fiecăruia dintre noi”. Printre cele menționate, a inclus curajul, eroismul, devotamentul, toate considerate a fi „tradiții care arată grija pentru Patrie, voința de a o apăra, de a o proteja”, ca parte a caracterului „multimilionar și multinațional” al Federației Ruse.
Putin a continuat cu descrierea evenimentelor care au dat naștere acestei sărbători, folosindu-se de ocazie să sublinieze cum poporul „unit” al Rusiei „a scăpat de intervenționiști, invadatori și trădători” și „și-au asumat responsabilitatea pentru salvarea țării și au deschis calea pentru renașterea și întărirea Rusiei”. A postulat patriotismul, unitatea și grija față de „destinul, viitorul Patriei-Mamă” ca fiind mai presus de orice pentru ruși și a construit un pod între 1612 și Războiul Civil rus, descris ca un moment în care unitatea a fost testată; cu toate acestea, chiar și Războiul Civil, în ciuda faptului că a reprezentat un moment tulbure, a fost săvârșit de „patrioți” de ambele părți ale baricadei: „sigur, cei mai mulți dintre ei [cei care au plecat în exil] au fost patrioți ai Rusiei și au iubit-o sincer – la fel ca cei care au rămas pentru a construi o țară nouă și, ceea ce credeau ei, o viață mai bună”.
Ultima parte a discursului a fost dedicată semnificației istorice și contemporane atribuită de președinte Crimeei. Putin a evocat cum regiunea este martora „amintirii și durerii” Războiului Civil și cum va fi „un simbol etern nu doar al tragediei conflictului fratricid, dar și, ceea ce este deosebit de important, al împăcării ulterioare, al triumfului adevărului istoric și al dreptății”. Discursul a fost încheiat într-o notă decisivă, Putin declarând că Rusia „și-a recâștigat unitatea istorică” și că Crimeea este „acum pentru totdeauna cu Rusia”, legitimându-și declarația cu aprecierea că „aceasta este voința suverană, liberă, de nezdruncinat a poporului, a întregului nostru popor”.
Memorie, politică și identitate națională
Poate fi observat cum atât principalele canale de mass media, cât și discursul președintelui au orbitat în jurul acelorași termeni – patriotism, unitate – postulate ca parte a tradițiilor și valorilor naționale ruse. Istoria și memoria sunt importante pentru fiecare stat și fiecare popor/națiune. Se poate argumenta că acestea sunt piloni de bază ai identității unui stat. Și există numeroase perspective și teorii care ar putea fi aduse în discuție în acest sens.
Una dintre acestea, de exemplu, vine din sfera relațiilor internaționale. Este vorba despre teoria constructivistă a relațiilor internaționale, mai precis viziunea teoreticianului Alexander Wendt asupra identității statale. În mod relevant pentru această discuție, teoreticianul a argumentat că statele sunt entități care au identități și interese. Atunci când a abordat subiectul identității, Wendt a sugerat că statele au mai multe tipuri de identități, propunând patru: personală/corporativă, de tip, de rol și colectivă. Ceea ce este pertinent pentru tema de față este o componentă a primului tip de identitate și anume: „o conștiință și o memorie a Sinelui ca locus separat de gândire și activitate” care, împreună cu o bază materială, fac ca statele să fie „entități distincte” (Wendt, 1999, p.225). Așadar, memoria – adică memoria colectivă, memoria istorică, tradițiile, valorile – este ceea ce dă sens și coeziune, o conștiință comună unui grup de oameni care locuiesc pe un anumit teritoriu și ceea ce creează și alimentează discursurile principale, politicile și ideologiile.
O altă abordare care poate fi menționată vine din sfera istoriei și a științelor politice și se concentrează mai degrabă pe impactul sau interferența autorităților și a regimurilor asupra memoriei istorice, asupra modului în care evenimentele sunt înregistrate, date la o parte sau celebrate, insistând asupra unor termeni precum „politizare”, „politica memoriei” sau „politică istorică”. Literatura este bogată în acest sens; unul dintre autorii care pot fi menționați este Aleksei Miller, istoric rus, care a analizat într-o lucrare scrisă în comun cu istoricul ucrainean, Georgii Kasianov, tendința pe care unele state sau regimuri o au de a politiza istoria și de a investi fonduri și energie semnificative în institute și politici pentru a genera discursuri politizate despre evenimente istorice sau despre istoria statului în general. Miller a evaluat politizarea istoriei ca fiind „inevitabilă și de neocolit” (Kasianov&Miller, 2011, p.12) și a considerat că acest proces este susținut nu doar de politicieni și istorici, ci și de cititorii care caută în scrierile istorice doar opiniile care se aliniază celor proprii. Mai mult, istoricul a făcut distincția între „politica memoriei” și „politica istorică”. Primul termen se referă la modul în care regimurile creează și impun anumite limite și perspective evenimentelor istorice (de exemplu, care ar trebui comemorate, care ar trebui lăudate și care ar trebui marginalizare sau uitate) pentru a-și legitima conducerea. Cel de-al doilea, însă, se aplică mai degrabă societăților democratice, sau societăților care cel puțin postulează valori democratice, fiind sisteme în care mecanismele și intențiile sunt diferite. Cu toate acestea, dincolo de taxonomia teoretică, ceea ce este relevant este modul în care, indiferent de regim, istoria și politica sunt interconectate, iar percepția – originată natural sau impusă de autorități –, joacă un rol primordial în modul în care societatea, în întregul ei, se raportează la valori și la sărbătorile naționale.
La un nivel teoretic și mai ales politic, poate fi explicabil de ce statele acordă atât de multă atenție și semnificație sărbătorilor naționale construite în jurul unor evenimente istorice care, într-un grad sau altul, ar putea fi politizate: dau legitimitate regimului și coeziune societății. La un nivel personal, privat, influențat de filtrele sociale moderne și globalizate care la rândul lor se bazează pe ceea ce este considerat astăzi a fi principii universale (cum ar fi libertatea de expresie), dar și pe o atitudine marcată de ceea ce este popular sau ceea ce aduce popularitate (precum presiunea like-urilor sau a vizualizărilor pe social media), poate de asemenea fi explicabil de ce există reacții care ar putea fi catalogate drept comportament rebel, lipsit de respect pentru moștenirea comună. Ceea ce diferă, cu siguranță, de la stat la stat, este modul în care autoritățile aleg să gestioneze astfel de situații.
Bibliografie selectivă:
- Duncan, Peter, Russian Messianism, Third Rome, Revolution, Communism and After, Routledge, London & New York, 2000.
- Kasianov, Georgii Vladimirovici, Miller, Aleksei Ilici, Rossiia – Ukraina: kak pișetsia istoriia, RGGU, Moskva, 2011.
- Kensi, Kate, Hall Jamieson, Kathleen (eds), The Politics of Memory. The Oxford Handbook of Political Communication, Oxford University Press, Oxford & New York, 2017.
- Perrie, Maureen (ed.), The Cambridge History of Russia, Volume I – From Early Rus’ to 1689, Cambridge University Press, Cambridge, 2006.
- Platonov, Sergei Feodorovici, The Time of Troubles: a Historical Study of the Internal Crises and Social Struggle in Sixteenth and Seventeenth Century Muscovy, University Press of Kansas, 1970.
- Wendt, Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999.
