Aflată la intersecție de lumi, Republica Moldova reușește să ajungă în atenția comunității occidentale fie prin prisma virajelor bruște din politica internă (ex. schimbări ale unor regimuri care păreau de neclintit/ Plahotniuc; victoria pro-europenilor la alegerile din 2020/2021), fie pe fondul statutului de victimă în relație cu Rusia (șantajul energetic din toamna acestui an), fie ca urmare a evoluțiilor din dosarul transnistrean.
Conflictul transnistrean este despre relația Rusiei cu Occidentul, cel puțin la fel de mult cum este despre relația Rusiei cu Republica Moldova. Cu un format de reglementare 5+2 falimentar – atât timp cât părțile nu se ating de coșul III al aspectelor politice – regiunea transnistreană are potențialul de a deveni scânteia care aprinde un butoi cu pulbere la intersecția Vestului cu Rusia. La propriu, din cauza depozitelor de muniție de la Colbasna (o explozie ar putea oricând să provoace o tragedie de amploarea celei din portul Beirut din august 2021), dar și la figurat – în cazul tensionării situației de securitate și declanșării unor confruntări armate.
Sfârșitul acestui an este un moment simbolic de bilanț pentru dosarul transnistrean: se împlinește un an de când Maia Sandu se află la conducerea Republicii Moldova, iar data de 12 decembrie 2021 poate marca o nouă victorie a liderului transnistrean, Vadim Krasnoselski, la așa-zisele alegeri prezidențiale din republică.
În acest context, este utilă o analiză a modului în care Chișinăul și Tiraspolul s-au raportat pe parcursul lui 2021 la procesul de reglementare și la viitorul regiunii transnistrene. Actorii analizei vor fi Maia Sandu și Vadim Krasnoselski, alături de principalii lor sfătuitori și vectori de mesaje în materie de politică externă.
Comparația retoricii lui Sandu vs. cea a lui Krasnoselski este și o comparație între un lider care se obișnuiește cu exercițiul puterii (cu tot ceea ce presupune aceasta – responsabilități și riscuri, dar și privilegiul de a seta direcții de acțiune) și un altul aflat pe final de mandat care trebuie să-și asigure menținerea în funcție (mai ales prin dovezi de loialitate față de cei care l-au plasat acolo) și să nu lase impresia că este mai puțin relevant decât competitorul său (de pe celălalt mal al Nistrului).
Cum se raportează Chișinăul la conflictul transnistrean?
Soluționarea conflictului transnistrean nu a fost o temă importantă de campanie nici în 2020 pentru Maia Sandu și nici în 2021 pentru PAS. Totuși, odată cu dobândirea puterii, oficialii de la Chișinău au fost nevoiți să formuleze o viziune, un punct de vedere privind stadiul și perspectivele soluționării conflictului. Analizând declarațiile publice ale principalilor actori politici din Republica Moldova, apar două mari elemente definitorii pentru percepția asupra regiunii transnistrene.
În primul rând, se insistă pentru o reglementare pașnică, fără tușe geopolitice puternice. În fapt, este ceea ce a punctat președintele Sandu pe parcursul conferinței de la Academia Diplomatică din Viena, o viziune privind reglementarea axată pe o logică cauzală/ subsecventă: reformarea Republicii Moldova, îmbunătățirea sensibilă a condițiilor de trai pentru cetățenii din dreapta Nistrului, domolirea clivajelor identitare și geopolitice, convingerea “transnistrenilor” că reintegrarea le va asigura un trai mai bun și avansarea unui proiect pragmatic și echilibrat de reintegrare.
Deocamdată, Chișinăul se află la primul obiectiv de pe acest drum: reformarea Republicii Moldova – cel mai important, dar și cel mai greu de îndeplinit atât din cauza rezistenței interne, cât și ca urmare a presiunilor Rusiei (șantajul energetic din acest an fiind printre altele și o reiterare a faptului că Moscova are oricând pârghiile necesare să schimbe agenda liderilor de la Chișinău).
Este interesant de remarcat că această logică de rezolvare a conflictului transnistrean – reformă urmată de reglementare – a fost susținută/ promovată de oameni din echipa Maiei Sandu încă de dinainte ca aceștia să dețină funcții de decizie în stat. Un exemplu în acest sens este Nicu Popescu, actualul ministru de externe, care publica în 2012 – în calitate de cercetător al European Council on Foreign Relations – studiul intitulat Transnistria: A bottom-up solution (co-autor: Leonid Litra). Popescu puncta atunci că la Chișinău predomina indiferența față de soluționarea conflictului, o indiferență care menținea totuși conflictul înghețat, dar pe fond nu ducea nicăieri pentru că era un simptom al unei lipse crase de viziune. În același studiu se menționa că europenizarea Republicii Moldova va spori atractivitatea reintegrării, iar creșterea vizibilă a condițiilor de trai în dreapta Nistrului (mai ales în localitățile de graniță) îi va face pe “transnistrenii” de rând să își dorească reintegrarea.
Corectă sau incorectă, dificilă sau mai puțin dificilă, calea adoptată de actualul establishment de la Chișinău este măcar consecventă. Declarațiile publice și acțiunile actualilor lideri sunt în deplin acord cu ceea ce au susținut de-a lungul timpului și în diferite calități.
Cel de-al doilea element al viziunii Chișinăului privind soluționarea conflictului transnistrean rezidă în retragerea trupelor ruse. Teza a fost reluată practic de către toți liderii importanți, în momente de maximă vizibilitate publică. Maia Sandu a promovat-o în discursul de la Adunarea Generală a ONU din septembrie 2021 și a prezentat-o inclusiv în interviul acordat Kommersant imediat după semnarea contractului cu Gazprom pentru furnizarea de gaze naturale.
Referitor la interviul din Kommersant, un element atrage atenția: nicio instituție media de la Chișinău și/ sau București nu a observat agresivitatea întrebărilor jurnaliștilor ruși, deopotrivă pe tema contractului privind livrările de gaze naturale, cât și în ceea ce privește reglementarea transnistreană. Cu referire la ultimul subiect, la precizările Maiei Sandu, Kommersant a punctat că la Chișinău ar trebui să existe mai întâi o viziune privind soluționarea conflictului transnistrean, în special cu privire la viitorul statut al Transnistriei (deși declarațiile Maiei Sandu tocmai o viziune erau și nu o pledoarie fără nuanțe pentru o anume finalitate).
Și pe acest punct al retragerii trupelor ruse se remarcă coordonarea Maia Sandu-Nicu Popescu. Ministrul moldovean de externe a vorbit în conferința de presă de după întrevederea cu omologul rus despre faptul că Grupul Operativ de Trupe Ruse în regiunea transnistreană încalcă statutul de neutralitate al Republicii Moldova.
După cum se poate remarca, Chișinăul – în special prin vocile Maiei Sandu și a lui Nicu Popescu – are o abordare coerentă și coordonată privind regiunea transnistreană. Practic, se vorbește mai degrabă de pașii care trebuie făcuți pentru a crea condițiile unei reintegrări de succes. Planurile de reintegrare nu pot decât urma unei asanări a administrației și mediului politic de la Chișinău, dimpreună cu reducerea prezenței ruse în regiunea transnistreană (în scenariul cel mai fericit pentru Chișinău).
Combaterea corupției din Republica Moldova ca prim pas pentru facilitarea reintegrării Transnistriei nu este doar un slogan frumos. Rețelele de corupție din Republica Moldova au multiple ramificații și la Tiraspol, iar destructurarea lor la Chișinăul le-ar afecta și filonul transnistrean. O demonstrează inclusiv declarații ale unor foști așa-ziși oficiali transnistreni: ex-președintele Evgheni Șevciuk declara în iunie 2019, cu referire la reprezentanți ai fostului regim de la Chișinău, că “cei de la Chişinău au venituri din fluxurile care merg din Transnistria”. Declarațiile lui Șevciuk explică mult mai concret constatarea lui Nicu Popescu din 2012 privind indiferența Chișinăului pentru pași reali în vederea reglementării.
Cum se vede reglementarea de la Tiraspol?
Cel mai probabil, Krasnoselski va câștiga alegerile din 12 decembrie 2021, la fel cum le-a câștigat pe cele din decembrie 2016, când s-a impus din primul tur de scrutin cu peste 60% din voturi (procesul de votare a început de facto încă din 6 decembrie/ votare anticipată; în perioada 10-11 decembrie pot vota la secții cei care nu vor fi în regiune pe data de 12 decembrie). Contra-candidatul său, Serghei Pânzari (deputat la poporului din Grigoriopol), are slabe șanse să producă o surpriză, iar alți trei potențiali concurenți electorali nu au mai participat din diferite rațiuni: Anatoli Dirun, Nikolai Malîșev și Serghei Decev.
La fel ca în cazul Chișinăului, Tiraspolul are propria sa percepție privind viitorul regiunii. Krasnoselski insistă pe varianta maximală: transnistrenii se simt parte a Rusiei – teză departe de a fi nouă, readusă însă în spațiul public mai degrabă ca formă de reînnoire a jurămintelor de vasalitate față de Moscova.
Reluată cu ocazia Zilei Unității Naționale a Rusiei (4 noiembrie), ideea apartenenței transnistrenilor la lumea rusă constituie și un contra-argument la viziunea Maiei Sandu privind reglementarea conflictului transnistrean. Pe fond, Krasnoselski respinge ideea unei Moldove care ar putea deveni un centru de atracție pentru transnistreni, care – în logica sa – nu s-ar alătura niciodată unei alte comunități de valori, în afară de cea a Rusiei.
Și conducerea transnistreană dovedește unitate în privința mesajelor publice. În afară de Krasnoselski, așa-zisul ministru de externe, Vitali Ignatiev, s-a aflat în ultimul an într-o veritabilă campanie de auto-victimizare și blamare a Chișinăului. În interviurile acordate unor media străine – Postul Național Danez de Radio, agenția spaniolă de presă EFE și ziarul Hokkaido Shimbun – Ignatiev a punctat constant că: a) procesul de negocieri este blocat din cauza Chișinăului care se rezumă doar la declarații provocatoare, b) nu poate exista o reintegrare cu Republica Moldova din moment ce, din punct de vedere istoric, nu a existat niciodată o formă comună de organizare politică, c) se așteaptă la recunoașterea internațională a statalității/ independenței Transnistriei.
În plus, pentru racordarea definitivă a regiunii transnistrene la Rusia lucrează nu doar Krasnoselski și Ignatiev, dar și așa-zisa Reprezentanță a Transnistriei la Moscova, prin Leonid Manakov (șeful acesteia). La fel ca Ignatiev, Manakov are frecvent întâlniri la nivelul decidenților ruși, al reprezentanților altor republici nerecunoscute din CSI și, evident, la nivelul MAE rus.
Dacă viziunea Maiei Sandu privind reintegrarea Transnistriei presupune diminuarea asperităților geopolitice, Krasnoselski acționează exact invers, urmărind să adâncească clivajele dintre Chișinău și Tiraspol. “Președintele” transnistrean pretinde că este necesară o consolidare a cooperării cu Rusia, mai ales pe dimensiunea structurilor militare și de forță, ca răspuns la o așa-zisă „americanizare” a Republicii Moldova.
Astfel de mesaje au fost transmise de către Krasnoselski la o întâlnire cu o delegație de militari ruși (mai 2021), printre care s-au numărat: atașatul militar al Rusiei în Republica Moldova, Andrei Pribîtkov și șeful Grupului Operațional al Trupelor Ruse din Transnistria, Dmitri Zelenkov. Din partea transnistreană, l-au însoțit pe Krasnoselski următorii: șeful administrației prezidențiale, Serghei Belous, ministrul apărării, Oleg Obrucikov și consilierul prezidențial Vitali Razgonov. Toate aceste nume sunt importante pentru că ar putea oferi un indiciu despre nucleul dur de siloviki din jurul lui Krasnoselski care imprimă și mențin duritatea mesajelor geopolitice pro-ruse. De altfel, așa-zisul stat transnistrean trece printr-un profund proces de consolidare influenței structurilor de forță, armata devenind – după cum declara Obrucikov în noiembrie 2021 – „membru cu drepturi depline în viața socio-culturală a statului și platformă pentru dezvoltarea mișcărilor patriotice ale tineretului”.
În aceeași logică a revanșismului geopolitic se înscriu și declarațiile lui Krasnoselski de la ziua armatei transnistrene (2 septembrie). Liderul de la Tiraspol a acuzat Republica Moldova că „nu a răspuns până acum pentru crimele de război comise”, iar Chișinăul „nu se căiește pentru genocidul comis”. În aceste condiții, Krasnoselski apreciază că armata transnistreană este un pilon fundamental al integrității teritoriale a republicii, mai ales în condițiile în care situația de securitate rămâne în continuare volatilă. Nu doar astfel de declarații demonstrează că așa-zisul președinte transnistrean nu are nicio intenție de a privi spre viitor fără umori geopolitice, ci și gesturi publice ale acestuia – precum mesajul de felicitare adresat lui Igor Smirnov (primul “președinte” transnistrean), cu ocazia aniversării a 80 de ani.
Menționam anterior că jurnaliștii de la Kommersant îi reproșau Maiei Sandu lipsa unei viziuni pentru reglementarea conflictului transnistrean. O astfel de acuzație se regăsește și în arsenalul propagandistic instrumentat public de Krasnoselski, fie în interviurile pentru presa rusă sau cea de la Tiraspol, fie la întrevederi cu diferiți oficiali ruși.
Spre exemplu, pretinsul lider de la Tiraspol s-a aflat în noiembrie 2021 la Moscova, unde a avut întâlniri cu oficiali din instituțiile ruse (ex. ministerul de externe, Duma de stat), dar și la nivelul principalelor formațiuni ruse (ex. Rusia Unită, Rusia Justă). Printre aparițiile publice (autoritățile ruse au asigurat ample ocazii pentru vizibilitatea lui Krasnoselski), “președintele” transnistrean a acordat un interviu publicației Gazeta Parlamentară.
Impropriu spus interviu (în comparație cu episodul Maia Sandu vs. Kommersant), dialogul a vizat aproape exclusiv blamarea Republicii Moldova pentru lipsa de viziune privind modalitatea de soluționare a conflictului și pentru înghețarea formatului 5+2. A fost, de asemenea, criticată și cererea Chișinăului (și a SUA) privind retragerea forțelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. În logica lui Krasnoselski, acestea sunt un factor de descurajare a unei potențiale agresiuni militare a Chișinăului asupra Tiraspolului.
Retorica culpabilizatoare la adresa Chișinăului a continuat și la cea mai recentă conferință de presă cu reprezentanți ai tuturor instituțiilor media din regiunea transnistreană. Pe fond, nu au existat elemente de noutate față de declarațiile anterioare ale așa-zisului președinte: Chișinăul a fost prezentat ca responsabil pentru stagnarea procesului de soluționare a conflictului transnistrean, adăugându-se clasicele acuzații privind blocada financiară și bancară la adresa Tiraspolului. De asemenea, Chișinăul a fost acuzat că face tot posibilul pentru ca echipamentele medicale și vaccinurile împotriva COVID-19 să nu ajungă în Transnistria.
Quo vadis?
După cum se poate remarca – cel puțin din comparația declarațiilor publice de la Chișinău și Tiraspol privind viitorul reglementării transnistrene – nu există premise pentru o soluționare pașnică în viitorul apropiat.
Pe fond, strategia Maiei Sandu este corectă – transformarea Republicii Moldova într-un pol de atractivitate pentru transnistreni – însă, în realitate, este aproape imposibil de pus în practică, mai ales în condițiile în care viziunii Chișinăului i se contrapune o alta, total opusă, a Tiraspolului (ordonată/ controlată de Rusia).
Ceea ce poate face Chișinăul la acest moment este să se concentreze pe evoluțiile interne, fără să piardă totuși din vedere regiunea transnistreană, din perspectiva atât a riscurilor/ vulnerabilităților, cât și a oportunităților.
Din păcate, actualul context regional, marcat de posibilitatea unei invazii a Rusiei în Ucraina, nu este unul de bun augur pentru Chișinău. În cel mai rău scenariu posibil, visul lui Krasnoselski s-ar putea îndeplini, iar regiunea transnistreană ar ajunge parte a Rusiei.
Reglementarea conflictului transnistrean ar putea fi moștenirea lui Putin, mai ales dacă decide să se retragă în 2024, și ar putea îmbrăca două formule: a) federalizarea Republicii Moldova, Transnistria urmând a lega definitiv Chișinăul de Rusia sau b) o Novorossie din care ar face parte și regiunea condusă de Krasnoselski.
Indiferent de evoluțiile pe termen scurt-mediu, rețin atenția și câteva referiri la România promovate de Krasnoselski în spațiul public. De exemplu, în interviul pentru Gazeta Parlamentară, Krasnoselski a punctat că Vestul comite eroare vorbind despre Transnistria (corect ar fi Pridnestrovia), deoarece „acesta este numele teritoriului din timpul ocupației germano-române din 1941-1944, denumirea fiind introdusă în lexiconul politic de naționalistul român Alexis Nour, în 1915”.
Propaganda rusă este arhi-cunoscută pentru procesul de cherry-picking istoric menit să denigreze România. Ceea ce surprinde de această este eroarea lui Krasnoselski: Alexis Nour (1877-1939) era basarabean, iar în acest context apelativul de naționalist român nu face decât să demonstreze continuitatea identitară și de valori dintre Republica Moldova și România.
