Organizația Națiunilor Unite a fost mult timp scena rivalității dintre marile puteri. Acest lucru este cu siguranță adevărat atunci când ne uităm la recentele inițiative ale diplomației ruse la ONU. Pe 2 noiembrie 2021, Rusia a decis să nu semneze Angajamentul global privind reducerea emisiilor de metan, care a fost propus în cadrul summitului COP26 al ONU de la Glasgow. În conferința sa de presă, președintele american Joe Biden a criticat atât neprezentarea Rusiei, cât și a Chinei la summitul privind schimbările climatice, la fel ca și premierul britanic Boris Johnson, care a subliniat totuși că acest lucru nu înseamnă o dezangajare totală din partea unor lideri mondiali precum Vladimir Putin.
În aceeași zi, diplomații ONU ai Rusiei au criticat Occidentul pentru deciziile lor de a prelungi mandatul Înaltului Reprezentant în Bosnia și Herțegovina. Poziția Rusiei la Națiunile Unite a fost extrem de critică la adresa numirii lui Christian Schmidt, sugerând că „demonizarea sârbilor pare a fi politica unor partide externe” și „solicitând o discuție echitabilă cu privire la modalitățile de a pune capăt acestei tutele externe”.
Tot în noiembrie, in plin apogeu al crizei migrației de la granița dintre Belarus si Polonia, diplomații ruși de la ONU s-au împotrivă criticilor Occidentului la adresa poziției belaruse în această criză. Rusia și-a apărat aliatul împotriva a ceea ce mai multe țări de la Organizația Națiunilor Unite au numit o „instrumentalizare a crizei migranților”. Această condamnare nu a fost o surpriză având în vedere pozițiile stabilite pe care țările occidentale le-au adoptat împotriva Rusiei și a aliaților săi de la Organizația Națiunilor Unite. Cu toate acestea, organizarea instituțională a Consiliului de Securitate, de data aceasta din nou ca în multe conflicte dintre Rusia și Occident, a lăsat-o pe prima în poziția de a oferi o declarație fără dinți care a împiedicat orice acțiune reală de dezamorsare a crizei.
COP26: Diplomația internațională și interesele de politica externă ale Rusiei
Angajamentele finale ale COP26 includ propuneri pentru de a reduce schimbările climatice prin combaterea despăduririlor, eliminarea treptată a cărbunelui și utilizarea combustibililor fosili, precum și reducerea emisiilor de metan până în 2030. După cum a subliniat Secretarul General al ONU la sfârșitul COP26 de la Glasgow, consensul pentru abordarea acestor provocări presante a fost extrem de important. Dar s-a ajuns la un consens între cele mai mari țări industriale responsabile de schimbările climatice? Să luăm, de exemplu, reducerea emisiilor de metan care a fost propusa in cadrul COP26. Înainte de summit, Programul Global de Mediu al Organizației Națiunilor Unite a publicat o evaluare globală a emisiilor de metan, care a încercat să identifice modalități de atenuare a efectelor cumulate pe care aceste emisii le au asupra schimbărilor climatice. Raportul a identificat un potențial de atenuare variat între țări și sectoare cu „Cel mai mare potențial din Europa și India este în sectorul deșeurilor; în China, din producția de cărbune, urmată de animale; în Africa, din animale urmate de petrol și gaze; în regiunea Asia-Pacific, cu excepția Chinei și a Indiei, este vorba despre cărbune și deșeuri; în Orientul Mijlociu, America de Nord și Rusia/Fosta Uniune Sovietică este din petrol și gaze; iar în America Latină este din subsectorul zootehnic”
În ciuda acestui fapt, Rusia nu a fost o semnatara a Angajamentului global privind reducerea emisiilor de metan, o inițiativă care a fost prezentată de SUA și UE. Cu o economie extrem de dependentă de producția de petrol și gaze care se ridică la cea mai mare parte a producției de metan din întreaga lume, Rusia, alături de China și India, au fost reticente în a aproba angajamentele conduse de SUA-UE. În timp ce Rusia a fost de acord să abordeze problema defrișărilor, lipsa consensului cu privire la un aspect atât de important, cum ar fi emisiile de metan, a contribuit la un document final pe care Secretarul General al ONU Antonio Gutierrez l-a descris ca ilustrând „interesele, contradicțiile și starea voinței politice din lumea de astăzi”.
Astfel, dacă judecăm diplomația rusă la summitul de la Glasgow, merita observate diversele mijloace de angajament si interesele urmărite de politică externă rusa care încearcă să beneficieze atât de aliați tradiționali cat si mai puțin tradiționali in cadrul ONU.
Bosnia: rivalitatea dintre marile puteri în Consiliul de Securitate al ONU
Trebuie doar să analizăm diplomația tandemului dintre Rusia și China cu privire la un singur dosar specific – și anume problemele de lungă durată ale conflictului regional din Bosnia și, în special, votul care a fost efectuat în vederea extinderii misiunii EUFOR în Bosnia-Herțegovina. Acordurile de la Dayton din 1995 care prevedeau un singur stat suveran compus din Republica Srbska, populată de sârbi, și Federația Croato-Bosniacă a Bosniei și Herțegovinei. Punerea în aplicare a acestui acord a fost supravegheată de Oficiul Înaltului Reprezentant al UE în cadrul EUFOR din 2007, cunoscută și sub numele de operația Althea.
Ceea ce trebuia să fie un vot anual pentru prelungirea mandatului forței multinaționale nu a scăpat, așadar, de provocările diplomației ruse la ONU. În ciuda faptului că misiunea a fost reînnoită în cele din urmă pe data de 3 noiembrie, înainte de aceasta, atât Rusia, cât și China s-au opus acestui lucru. Nu este pentru prima dată când Rusia urmărește această poziție in cadrul ONU, Rusia având o poziție similară în 2014, când a încercat să prevină extinderea mandatului misiunii EUFOR din cauza efectelor pe care menținerea EUFOR le are asupra împingerii BiH către integrarea în UE și NATO.
În urma desemnării domnului Christian Schmidt în funcția de Înalt Reprezentant al Bosniei și Herțegovinei, pe 22 iulie, Rusia și China au inițiat un proiect de rezoluție în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, propunând desființarea treptată a Oficiului Înaltului Reprezentant. Cu aproape o lună mai devreme, în cadrul dezbaterii privind situația din Bosnia și Herțegovina, care a avut loc la 29 iunie in Consiliul de Securitate, reprezentantul permanent al Rusiei la Organizația Națiunilor Unite, Vasili Nebenzya, și-a exprimat nemulțumirea cu privire la alegerea dlui Schmidt drept candidat. Invocând lipsa de transparență în alegerea candidatului, precum și lipsa de consens între părțile bosniace cu privire la candidatura lui Schmidt, el a subliniat că: „Numele singurului candidat, care a apărut de nicăieri, a fost confirmat imediat de comitetul director, fără niciun fel de discuție. Consiliul a ales, de asemenea, să ignore opiniile nu numai ale Federației Ruse, ci ale tuturor părților bosniace. Prin urmare, a apărut o întrebare logică: putem începe să lucrăm la reconcilierea națională prin provocarea unui conflict inevitabil care amenință să compenseze diferențele existente între diferitele entități?”
Întrucât rezoluția ruso-chineză nu a fost votată, o nouă rezoluție propusă de Franța pe data de 3 noiembrie a dus la o versiune atenuată a propunerii inițiale care nu avea nicio referire la Oficiul Înaltului Reprezentant. Sprijinul Rusiei și Chinei pentru adoptarea acestei rezoluții a urmat unei alte dezbateri în cadrul CSONU, în cadrul careia Christian Schmidt nu a fost prezent pentru a-și prezenta raportul privind BiH înaintea Consiliului de Securitate. Acest lucru a venit pe fondul criticilor din partea Rusiei împotriva Occidentului care au sugerat că situația din BiH este exacerbată de atitudinea sa protecționistă și de ingerința externă din Bosnia, în special prin funcțiile Biroului Înaltului Reprezentant.
Poziția Rusiei față de dosarul Bosnia în cadrul Consiliului de Securitate al ONU este deosebit de interesantă, având în vedere propriile provocări. Confruntată cu propriile critici atunci când vine vorba de conflictele privind suveranitatea în spațiul post-sovietic, Rusia a precizat totuși , referindu-se la acțiunile puterilor occidentale in Bosnia că există o „lipsă de dorință de a păși în afara imaginii unui gardian al Bosniei și Herțegovinei, care are dreptul să le dicteze bosniacilor cum trebuie să-și construiască statul și cum trebuie să-și guverneze țara”.
Dincolo de aceste comentarii politice, ceea ce a contat a fost faptul că Rusia s-a putut baza pe sprijinul Chinei pentru a influența prelungirea mandatului EUFOR, arătând astfel importanța menținerii aliaților internaționali la ONU, precum și importanța unor aspecte tehnice precum apartenența la Consiliul de Securitate al ONU, atunci când vine vorba de escaladarea sau dezamorsarea crizelor. Dar ce se întâmplă atunci când ONU nu poate acționa (din cauza unor astfel de aspecte tehnice) pentru a răspunde in mod decisiv unor crize pur regionale, cum ar fi criza migranților de la frontiera Belarus-Polonia?
Criza migranților de la granița dintre Belarus și Polonia: o criză regională și un răspuns internațional slab
Astfel, dacă ne uităm la un al treilea dosar recent, diferendul dintre Rusia și aliații săi in cadrul ONU și puterile occidentale care caută legitimitatea organismelor ONU pentru a atrage atenția asupra turbulențelor regionale, cum ar fi criza migrației Belarus-Polonia, au fost foarte clare. Națiunile occidentale au fost din nou într-o poziție slabă.
Într-o declarație comună a Reprezentantului Permanent al Estoniei și susținută de Albania, Franța, Irlanda, Norvegia, Regatul Unit și Statele Unite, a subliniat că: „Această tactică este inacceptabilă și solicită o reacție și o cooperare internațională puternică pentru a trage la răspundere Belarusul” și „demonstrează modul în care regimul Lukașenko a devenit o amenințare la adresa stabilității regionale”.
Răspunsul diplomației ruse nu a făcut decât să accentueze jocul de blam împotriva Occidentului și mai ales a Uniunii Europene, lăsând să se înțeleagă că, de fapt, națiunile occidentale sunt cele responsabile pentru această criză. Reprezentantul permanent adjunct al Rusiei la Organizația Națiunilor Unite, Anna Evstigneeva, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că UE, în acest caz, la fel ca în multe altele, utilizează „standarde duble” și ar trebui să își asume responsabilitatea pentru propriile acțiuni, sugerând că, în acest caz, se poate găsi o soluție numai printr-un dialog pe picior de egalitate între UE și Belarus.
Rusia și diplomația multilaterală
Aceste dosare ilustrează angajamentul Rusiei în diplomația multilaterală, prezentând diverse trăsături caracteristice politicii externe a Rusiei. Fiecare dintre ele arată interesele specifice pe care Rusia le urmărește prin diplomația sa la Organizația Națiunilor Unite, precum și modul în care acționează împreună cu diverși aliați pe care îi are în diplomația din cadrul ONU.
Pentru a înțelege acest aspect, componența actuală a Consiliului de Securitate este deosebit de relevantă. În afara faptului că Rusia este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, beneficiind de obicei de sprijin din partea Chinei – un alt membru permanent cu drept de veto in Consiliul de Securitate – actuala prezenta a Indiei ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate a adus mai multă greutate poziției Rusiei la ONU, în special în ceea ce privește dosarul privind schimbările climatice.
Iar dovada că trio-ul Rusia-China-India nu a fost doar o demonstrație de forță împotriva Occidentului la summitul privind schimbările climatice sunt atât urmărirea acțiunilor diplomatice ale Rusiei în afara ONU pentru consolidarea relațiilor sale strategice cu India, cât și precum am văzut, acțiunile sale în tandem cu China privind diversele crize regionale și internaționale care necesită răspunsuri din partea Consiliului de Securitate.
