După anexarea ilegală a Crimeei în martie 2014 Rusia a devenit unul dintre subiectele predilecte de analiză pentru media, think tank-uri și mediul academic. Atenția internațională s-a concentrat asupra influenței maligne a Rusiei în zona Comunității Statelor Independente (CSI) și a inserțiilor pe care Moscova le dezvoltă și consolidează la nivelul tuturor statelor euroatlantice, cu scopul de a-și avansa obiectivele de politică externă, în special prin slăbirea coeziunii occidentale.
Din 2014 până în prezent acțiunile Rusiei au fost urmărite peste tot în lume, din vecinătatea apropiată (interferențele în procese electorale), în Balcanii de Vest (ex. tentativele de destabilizare a Muntenegrului), Vestul Europei (ex. „cazul Lisa” din Germania, dosarul Skripal/ Marea Britanie), SUA (acuzațiile privind imixtiunile în alegerile din 2016) și până în Africa – acolo unde acționează compania militară privată Wagner (cu legături dovedite la nivelul Kremlinului).
Practic, Rusiei și comportamentului destabilizator al acesteia i s-a acordat atenția cuvenită, numeroase rapoarte și analize fiind redactate la nivel internațional pentru a devoala unde, cum și prin cine acționează Rusia la nivel internațional.
O zonă geografică extrem de importantă pentru Rusia, dar mai puțin exhaustiv cartografiată de media/ think tank-uri atunci când vine vorba despre modus operandi rus, este Arctica. La nivel internațional, zona nu este nici pe departe ignorată, însă o evaluare cantitativă superficială dovedește că în spațiul public sunt mult mai multe rapoarte, analize, date despre – spre exemplu – cum acționează Rusia în Europa Centrală și de Est, decât despre ce înseamnă zona Arctică pentru Rusia sau care sunt obiectivele ruse în acea regiune.
Dacă unele concluzii ale cercetărilor euroatlantice privind propaganda rusă și acțiunile ruse la nivel internațional transpar foarte timid în media românești, în ceea ce privește interesul pentru obiectivele ruse în zona Arctică se poate constata un vid total. Nu este o situație condamnabilă: în imaginarul colectiv, zona Arctică este „ceva îndepărtat”, „înghețat” și „locul unde trăiesc pinguini” (deși nu este adevărat, în Arctica nu sunt pinguini, doar în Antarctica). În plus, suntem mai preocupați de acțiunile ruse din vecinătatea noastră decât aspecte distante precum impactul schimbărilor climatice asupra relațiilor internaționale, elemente care formează identitatea rusă sau relația Rusiei cu alți aliați NATO care nu se află la Marea Neagră, ci la Oceanul Arctic, dar care întâmpină probleme (relativ) similare cu ale României în relaționarea cu Rusia.
Din fericire, unul dintre scopurile Proiectului Interdisciplinary Research on Russia’s Geopolitics in the Black Sea and the Arctic Ocean rezidă tocmai în a aduce un plus de cunoaștere în zona de cercetare românească cu privire la ceea ce ne leagă de traiectoria altor aliați, de preocupările și obiectivele acestora, precum și cu privire la subiecte care chiar dacă nu sunt în atenția noastră (pentru că, nu-i așa?, exced limitele cunoașterii și atenției pe care o acordăm regiunii Mării Negre), nu înseamnă că nu ne influențează sau, mai precis, vor ajunge într-un viitor nu foarte îndepărtat să ne influențeze. Cu Rusia liant, constatăm cu lejeritate că, spre exemplu, între România și Norvegia se țes o multitudine de provocări și obiective comune, deopotrivă cu lecții și experiențe individuale care pot servi drept exemple pentru cum se relaționează (sau nu) cu o mare putere revizionistă.
Scopul acestui articol constă în inventarierea unora dintre elementele care definesc Rusia prin raportare la zona Arctică. Pentru a înțelege mai ușor obiectivele ruse în Nordul Îndepărtat, modul în care miturile și mistica asociate Arcticii sunt exploatate de propaganda rusă, dar și vulnerabilitățile ruse în regiune, de un real ajutor este recursul la doi dintre cei mai buni și vizibili experți în acest domeniu.
Primul dintre aceștia este Geir Hønneland, cercetător în cadrul Institutului Fridtjof Nansen (institut partener, alături de Universitatea din București în cadrul Proiectului Interdisciplinary Research on Russia’s Geopolitics in the Black Sea and the Arctic Ocean).
Fost director al Institutului Fridtjof Nansen (2015-2019) și secretar-general al Norwegian Helsinki Committee (din 2021), Geir Hønneland este autorul volumului Russia and the Arctic. Environment, Identity and Foreign Policy (prima ediție apărută în 2016 la I. B. Tauris; cea de-a doua în 2020, la aceeași editură).
Al doilea autor, Marlene Laruelle, este director al Institute for European, Russian and Eurasian Studies, din cadrul Elliott School of International Affairs (The George Washington University). Este de asemenea, cercetător al Institutului Francez de Relații Internaționale. În 2014 a publicat cartea Russia’s Arctic Strategies and the Future of the Far North (M.E. Sharpe, New York).
Pornind de la cărțile celor doi reputați profesori și cercetători se poate schița un cadru general de analiză care să răspundă la întrebarea Cum se raportează Rusia la zona Arctică?. Două dimensiuni fac obiectul acestei analize: 1. „Identitatea arctică” a Rusiei și 2. Vulnerabilitățile resimțite de Rusia în Nordul Îndepărtat.
„Identitatea arctică” a Rusiei: un trecut reinventat?
După agresiunea asupra Georgiei (2008), dar mai ales după anexarea ilegală a Crimeei (2014), atenția internațională s-a îndreptat asupra identificării unui răspuns la întrebarea Ce dorește Rusia? Urmărea Rusia prin episoadele Georgia și Ucraina să reconstruiască un imperiu?; dorea oare o reîmpărțire cu SUA/ Occidentul a sferelor de interese?; au fost cele două episoade reacții izolate ale unui sentiment acut de insecuritate resimțit la Kremlin?
Poate că răspunsul cel mai apropiat de adevăr este: câte puțin din toate. Devine din ce în ce mai clar – odată cu actualele evoluții din criza ucraineană și apropierea momentului 2024 – că liderul de la Kremlin urmărește să lase o moștenire, iar cea mai potrivită nu poate fi decât una identitară.
Ceea ce reține atenția este identitatea globală pe care și-o construiește Rusia: agresivitatea de la Marea Neagră și din regiunea CSI este însoțită de o consolidare a prezenței în zona Arctică. Ambele fac parte din strategia lui Putin de a lăsa drept moștenire imaginea unei Rusii puternice, o Rusie care a fost îngenuncheată de Occident dar a reușit să se ridice.
De ce contează zona Arctică în toată această ecuație? În primul rând pentru că are o încărcătură aproape mitică pentru Rusia: din perspectivă istorică este concomitent un loc de refugiu, o zonă a penitenței și surghiunului, dar și o fortăreață care permite renașterea națiunii ruse (Hønneland, 30-32).
În plus, Arctica este parte a identității globale a Rusiei, după cum o demonstrează metanarativele contemporane menite să-i sublinieze unicitatea: i) eurasinismul – exploatează elementul teritorial (Rusia este în sine un continent, teritoriu aparte), ii) cosmismul – Rusia țintește să cucerească spațiul cosmic (o prelungire a ambițiilor de expansiune), iii) mitologia Arcticii – Rusia este statul care poate îmblânzi Nord Îndepărtat (Laruelle, 39).
Mitologia rusă privind Arctica – „un altar identitar pentru Rusia” – este instrumentată, în funcție de context și obiective, într-o logică geopolitică sau una de consum intern (Hønneland, 63). De altfel, Arctica a fost dintotdeauna utilă Rusiei din rațiuni foarte practice care ulterior au fost translatate în planul filosofiei (politice). Continuitatea măreției Rusiei prin raportare la Arctica este relevată și de Marlene Laruelle care plasează debutul interesului rus pentru Nord în timpurile Republicii Novgorodului (secolele XII – XV) – un interes economic reprezentat de obținerea de blănuri care mai apoi să fie vândute negustorilor hanseatici -, trecând prin cucerirea de către Ivan cel Groaznic a Kazanului și Astrahanului (1552 și 1556), până la preluarea controlului asupra Alaskăi (1741) și Marea Expediție a Nordului, din 1733 -1743, condusă de căpitanul danez Vitus Bering (Laruelle, 25).
Întreaga discuție despre relevanța Arcticii pentru identitatea rusă nu poate să nu indice, pentru est-europeni, o similitudine cu mesaje proferate de Rusia pentru statele din regiunea Mării Negre. Nu mai departe de 2014, Rusia a anexat Crimeea invocând motivații similare: leagăn al civilizației ruse, sursă a creștinătății, teritoriu ignorat – dar recuperat (și Arctica a fost abandonată în anii de după prăbușirea comunismului, dar președintele Putin a resuscitat interesul Moscovei pentru această zonă). Dincolo de această retorică filosofică – cu implicații geopolitice, dar și în planul situație politice interne – și anexarea Crimeei a avut rațiuni foarte precise: împiedicarea includerii Ucrainei în „lumea euroatlantică” și temerile Moscovei față de o așa-zisă expansiune a NATO.
Arctica constituie și un liant cu perioada URSS, cel puțin pe dimensiunea sublinierii caracterului temerar al tentativelor ruse de a controla Nordul și de a-i exploata resursele pentru a menține și crește măreția statului. Teze și propagandă în acest sens au fost preluate și în discursul decidenților ruși, după cum o demonstrează și studiul lui Nikolai Vakhtin, Sovetskaya Arktika journal as a source for the history of the Northern Sea Route.
Vakhtin remarcă faptul că, pentru sovietici, dezvoltarea Nordului și a coridoarelor de transport a avut în primul rând o motivație de natură militară, fiind o reacție la înfrângerile suferite în războiul Crimeei (1853-1856) sau cel ruso-japonez (1904-1905). Motivației militare i s-au adăugat ulterior ambițiile economice și comerciale (Vakhtin, 56).
Pentru presa comunistă tema Arcticii Roșii a jucat un rol important, mobilizator, menit să transmită ideea că Nordul poate fi civilizat și îmblânzit de sovietici, reprezentând deopotrivă un loc nou, neîntinat, unde se poate construi socialismul. Evident, aceste ambiții presupuneau patriotism, eroism și ambiție, dar în final toate sacrificiile erau menite să demonstreze superioritatea socialismului (Hønneland, 32-34; Laruelle, 28).
Relevanța militară a Arcticii transpare și în zilele noastre, dovadă în acest sens fiind exercițiile militare organizate în regiune (ex. Vostok 2018) sau interesele de securitate asociate Căii Maritime de Nord/ Northern Sea Route (Arild Moe, A new Russian policy for the Northern sea route? State interests, key stakeholders and economic opportunities in changing times).
Arctica se prezintă astfel drept un construct identitar care valorizează concomitent continuitatea (o Rusie care dintotdeauna a stăpânit Nordul) și orientarea către viitor (renașterea rusă; Arctica ca rezervor de resurse menit să contribuie la reafirmarea națiunii). Este important de menționat că acest construct identitar (cel puțin) bivalent vizează statul și nu neapărat cetățenii. Rusia ca stat renaște prin controlul asupra Arcticii și Rusia ca stat trebuie să controleze Arctica pentru a se apăra de agresiuni externe. Cetățenii, la fel ca în tradiția imperială, sovietică, își asumă partea de sacrificiu presupus de efortul de apărare și preamărire a statului.
Nordul: temeri față de NATO și schimbările climatice
Politicile Rusiei privind Arctica sunt rezultatul unui proces de decizie centralizat care implică Administrația Prezidențială și Consiliul de Securitate – situație care denotă relevanța strategică pe care regiunea o are pentru Moscova (Laruelle, 6).
În mod evident, Arctica contează din punct de vedere economic pentru Rusia. Totuși, inputul economic în strategiile ruse vine într-o mică măsură pe o filieră clasică, instituțională, ci mai degrabă pe filiera companiilor cu proiecte în regiune – companii conduse de personaje cu acces direct la președintele Vladimir Putin (Idem).
Marlene Laruelle identifică două abordări ruse privind Arctica: i) security-first: Nordul Îndepărtat are o importanță strategică deosebită pentru Moscova, fiind locul reafirmării Rusiei ca mare putere; ii) cooperation-first: Rusia are nevoie să coopereze cu parteneri externi, să beneficieze de expertiza acestora, pentru a putea să dezvolte regiunea din punct de vedere economic.
Este absolut evident care dintre cele două abordări are cea mai mare trecere la Kremlin, însă ceea ce merită remarcat este că dihotomia securitate vs. cooperare este preluată și pe filiera lui Geir Hønneland care face trecerea către ceea ce este principala temere a Rusiei: extinderea NATO.
Pornind de la o analiză a mesajelor vehiculate de presa rusă cu privire la Arctica, Geir Hønneland remarcă faptul că NATO este prezentată drept o organizație care se pregătește să cucerească Arctica. Prin comparație, Rusia este prezentată drept o putere care nu caută conflictul, depune toate eforturile pentru a genera cooperare și compromisuri, însă toată această deschidere este întâmpinată de retorică belicoasă din partea NATO (Hønneland, 50-57).
Această imagine a unei Rusii oneste, care nu caută confruntarea cu alți actori internaționali, este translatată și în planul dosarului schimbărilor climatice. Un articol publicat de Nina Tynkkynen (2010) relevă că problematica schimbărilor climatice este instrumentată de Rusia pentru a blama Occidentul. În problema schimbărilor climatice Rusia își proiectează o imagine de putere responsabilă, care, deși nu este parte a problemei (Vestul este responsabil de schimbările climatice), este totuși dispusă să devină parte a soluției (Tynkkynen, 187-189).
Merită menționat că o astfel de retorică conspiraționistă și îndreptată împotriva Vestului este susținută și dezvoltată cu precădere de către stat și diseminată pe canale propagandistice cunoscute.
La nivelul cetățeanului rus de rând se observă totuși o abordare ușor nuanțată în ceea ce privește responsabilitatea Rusiei față de protecția media și, prin extensie, față de dosarul schimbărilor climatice.
State scandinave sunt apreciate de rușii de rând pentru modul în care acționează pentru protecția mediului înconjurător, monitorizarea schimbărilor climatice și securitatea nucleară, fiind recunoscută incapacitatea statului rus de a avea o abordare responsabilă, corectă și transparentă în astfel de domenii (Hønneland, 141).
Aceste câteva remarci despre ce înseamnă Arctica pentru Rusia au avut și rolul de a sublinia asemănările dintre abordările geopolitice și identitare ale Moscovei față de Marea Neagră și Oceanul Arctic. Am văzut spre exemplu că Rusia utilizează aceeași retorică identitară, adaptându-și doar repertoriul discursiv în funcție de specificitatea zonală. De asemenea, s-a remarcat temerea exagerată a Rusiei față de NATO și spectrul unei confruntări. Sunt doar câteva teme, descoperite cu ajutorul a doi experți internaționali pe problematica relevanței Arcticii pentru Rusia, care au rolul de a sublinia cât de mult influențează Rusia destinele și preocupările unor regiuni, care altfel ar părea de un exotism extrem una pentru cealaltă – Oceanul Arctic și Marea Neagră.