„Era o seară minunată de iarnă cu o ninsoare blândă – o vreme cu adevărat rece. Șușchievici, Kravciuc și cu mine ne-am reunit la reședința președintelui Sovietului Suprem al Belarusului în rezervația naturală Belaveja din Belarus. Ne întâlneam pentru a decide soarta Uniunii Sovietice” (Elțîn, 1994, p.111). Așa a descris președintele Boris Elțîn în memoriile sale contextul în care s-a semnat la 8 decembrie 1991 „Acordul pentru crearea Comunității Statelor Independente”, sau cum este mai bine cunoscut demersul – „Acordurile de la Belaveja”, care anunța încetarea existenței URSS. Două săptămâni mai târziu, pe 25 decembrie, la 19:35 steagul sovietic era coborât de pe Kremlin; zece minute mai târziu, a fost ridicat tricolorul rus. În mod simbolic, acest proces a marcat sfârșitul Uniunii Sovietice.
Încă de atunci, demantelarea URSS a reprezentat unul dintre subiectele recurente în spațiul rus, cu atât mai mult în contextul aniversării (sau comemorării – termenul preferat variază) de 30 de ani. Luna decembrie 2021, însă nu în mod exclusiv – din moment ce un interes crescând, însă nu copleșitor, pentru această temă a fost exprimat în mod evident și în lunile precedente -, a găzduit discuții relevante și ilustrative cu referire la evenimentele din decembrie 1991. Atenția acordată a fost incontestabilă în toate sferele – de la mass-media la mediul academic. Sigur, o primă observație poate fi aceea că a fost remarcat un interes clar în popularizarea evenimentelor de la sfârșit de 1991, în particular, dar și celor din 1991 în general – sau, mai bine zis, a evenimentelor din ultimul an de existență a URSS-, pentru a familiariza publicul vorbitor de rusă cu viziunea actuală asupra sfârșitului Uniunii Sovietice. Printre publicațiile care au urmat această cale, pot fi menționate cronica lunii decembrie 1991 prezentată de Interfax, materialul Nastoiașee Vremia – „Căderea URSS: cum a fost”, multiplele articole RBK pe această temă (cum ar fi cel dedicat Acordurilor de la Belaveja, sau cel care s-a concentrat asupra ultimei zile a Uniunii Sovietice), sau articolul TASS „Istoria colapsului URSS. Premise și momente principale”. Lista nu este exhaustivă.
Dincolo de natura informativă a unora dintre materialele mass-mediei și ale mediului academic, o analiză atentă a discuțiilor a scos la suprafață principalele subiecte care au fost evidențiate în spațiul rus; acestea vor fi prezentate într-o expunere în două părți: semnificația și percepția contemporane ale URSS (prima parte); semnificația colapsului URSS și dilema referitoare la posibilitatea salvării Uniunii (partea a doua).
Ce s-a întâmplat în decembrie 1991?
După încercarea de lovitură de stat din august 1991, evenimentele tumultoase care au urmat au dus la inexorabila destrămare a Uniunii Sovietice. După o toamnă agitată, care a inclus decretul lui Elțîn din noiembrie ce a interzis Partidul Comunist al URSS, ultima lună a anului a debutat cu referendumul ucrainean care a aprobat cu o majoritate covârșitoare declarația de independență emisă de Verhovna Rada pe 24 august 1991.
Acest pas a fost urmat de întâlnirea liderilor a trei dintre republicile sovietice – Belarus, Rusia și Ucraina – în Belovejskaia Pușcia, Belarus, pe 8 decembrie, acolo unde a fost întocmit și semnat un acord. Textul proclama fără drept de apel în primul său paragraf că „URSS, ca subiect de drept internațional și realitate geopolitică, încetează să existe”. Mai departe, cele 14 articole ale documentului stabileau fundamentele și principiile unui nou tip de relație între părțile contractante, o nouă structură sub numele de „Comunitatea Statelor Independente” (art1.) și evidenția nulitatea oricărei norme (art.11) sau structuri (art.14) sovietice. Noua formațiune – CSI – urma să fie „deschisă aderării tuturor membrilor fostei URSS, la fel și oricărui alt stat care împărtășește scopurile și principiile accestui acord” (art.13).
Acordul a fost rapid ratificat de corpurile legislative ale semnatarilor: Ucraina și Belarus pe 10 decembrie, iar Rusia pe 12 decembrie. Concomitent, au fost stârnite discuții referitoare la legalitatea acetor acțiuni, însă nu a fost demarată de niciun organ și nicio instituție nicio acțiune decisivă care să altereze procesul. Ba mai mult, acesta a fost continuat și întărit pe 21 decembrie la Alma-Ata, Kazahstan. Atunci, celor trei semnatari de la Belaveja li s-au alăturat liderii altor opt republici sovietice (Armenia, Azerbaijan, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Tajikistan, Turkmenistan și Uzbekistan) în semnarea Protocoalelor de la Alma-Ata. Acestea au inclus o Declarație care a reiterat încetarea existenței URSS și a stabilit că membrii CSI urmau să interacționeze „pe baza principiului egalității prin instituții coroborante, constituite pe baza parității și care acționează sub forma unui acord financiar între membrii Comunității.”
Pe 25 decembrie 1991, într-un discurs televizat, președintele URSS, Mihail Gorbaciov, și-a dat demisia sau, conform celor spuse de el „îmi închei activitatea ca președinte URSS”. În lungul său discurs, Gorbaciov și-a reafirmat sprijinul pentru „independența popoarelor, pentru suveranitatea republicilor. Dar și pentru păstrarea statului unional, pentru integritatea țării”. În ciuda opoziției sale față de demantelarea Uniunii, președintele a acceptat că nu putea contesta rezultatul și a detaliat eforturile și rezultatele obținute sub conducerea sa, subliind că schimbarea necesită timp și efort semnificativ: „schimbări capitale într-o țară atât de mare, și chiar și cu o asemenea moștenire, nu pot fi făcute fără costuri, fără dificultăți și răsturnări de situație”. În încheiere, liderul a amintit audienței că „suntem moștenitorii unei civilizații mărețe, iar acum depinde de fiecare dintre noi să o reînsuflețim cu o viață nouă, modernă, vrednică” și și-a exprimat încrederea că „mai devreme sau mai târziu eforturile noastre comune vor avea rezultate, iar popoarele noastre vor trăi într-o societate prosperă și democratică”. Nu la mult timp după discursul său, steagul sovietic a fost coborât de pe Kremlin și înlocuit cu tricolorul rus; în Piața Roșie se aflau puțini martori care au asistat la acest moment istoric.
Uniunea Sovietică – maiestuoasă sau opresivă?
Dezbaterea referitoare la căderea URSS a inclus, inevitabil, și opinii și remarci despre semnificația statului sovietic. Acestea sunt cu atât mai pertinente cu cât reprezintă percepții emise de persoane care au trecut prin 30 de ani de transformări și dezvoltări personale, dar și sociale, politice, economice.
O sursă relevantă pentru identificarea percepției contemporane a URSS în spațiul rus a reieșit dintr-un proiect amplu construit de RBK numit „30 ani fără URSS”. Parte a proiectului a fost și un sondaj de opinie realizat în colaborare cu VȚIOM (Centrul de Cercetare a Opiniei Publice din Rusia – instituție deținută de stat). Acesta a arătat cum în jur de 80% din populația Rusiei au putut descifra corect abrevierea URSS (populația mai tânără înregistrând numere mai mici), în timp ce numai 6% au numit corect toate cele 15 foste republici sovietice. Se pare că cel mai uitat nume a fost cel al RSFSR – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă; doar 28% dintre respondenți au menționat-o. Republicile cele mai populare în rândul răspunsurilor au fost Ucraina (65%) și Belarus (59%).
Dincolo de aceste realități obiective, sondajul a inclus și percepții personale actuale legate de fostul stat sovietic. Astfel, 21% dintre participanții la studiu au menționat o percepție pozitivă asupra Uniunii Sovietice, amintind concepte precum „credința într-un viitor strălucit, stabilitate, liniște sau încredere în viitor”. Mai mult, 13% au asociat URSS cu emoții pozitive, nostalgie, în timp ce 11% au conectat-o cu copilăria, adolescența sau cu tinerețea părinților, iar 10% cu caracterul multinațional al țării. Nu este dificil de dedus că aceste răspunsuri au fost emise cu precădere de populația mai în vârstă sau de vârsta a doua. Populația mai tânără (sub 24 ani) a asociat URSS cu simbolurile de stat – steagul, imnul, stema. Cu toate acestea, sondajul a dezvăluit și perceții negative în rândul respondenților, mai ales a celor tineri, deși numărul acestora este scăzut. Cea mai des întâlnită asociere a fost aceea cu penuria de bunuri, cu cozile din magazine și cupoane (5%), urmată de lipsa libertății, înșelarea oamenilor, stagnarea și sărăcia populației (4%). Teroarea roșie, represiunile, execuțiile și GULAG-ul au fost menționate doar de 1% dintre respondenți. Analistul politic Alexander Pojalov a comentat aceste rezultate, concluzionând că percepția pozitivă a URSS este consistentă cu „tendințele socio-economice nefavorabile din Rusia modernă”. În plus, analistul a subliniat că poziția autorităților și a politicienilor are un impact categoric asupra acestor percepții, menționând cum mulți ruși sunt de acord cu opinia des repetată a președintelui Vladimir Putin conform căreia colapsul URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX.
Percepția generală nostalgică este reflectată și de indicatorii culturali ai sondajului de opinie, care au arătat că 82% dintre participanți la studiu au un film sovietic favorit, 61% un cântec sovietic favorit și 55% o carte sovietică favorită. Printre titlurile menționate, cel mai popular film a fost „Moscova nu crede în lacrimi” (6%), cele mai populare cântece – imnul URSS și „Katiușa” (fiecare cu 4%), iar cea mai populară carte – „Așa s-a călit oțelul” de Nicolai Ostrovski. Alexander Ujankov, vice-rector al MGIK – Institutul de Stat de Cultură din Moscova, a considerat că alegerea celui din urmă titlu a fost „predictibilă” și asta pentru că „Ostrovski creează un erou ideal al erei sovietice – Pavel Korchagin, care este gata să își sacrifice viața pentru construirea comunismului”.
Opinia publică, așa cum era de așteptat, a fost dublată de reacții individuale ale unor jurnaliști, politicieni, membri ai mediului academic, ș.a.m.d. Ecourile percepțiilor nostalgice, pozitive s-au regăsit, de exemplu, în remarcile lui Ruslan Hasbulatov, cel din urmă președinte al Sovietului Suprem al RSFSR, care a descris URSS ca un sistem „atât de mare, de majestic și grandios. A fost o rază de speranță pentru milioane de oameni” și care nu s-ar fi putut destrăma de la sine, ci a fost mai degrabă „distrus în mod deliberat”. O altă reflecție pozitivă a venit din spațiul fost-sovietic de la Petr Petrovski, politolog și expert al asociației publice beloruse „Belaia Rus”. Într-un amplu reportaj al Lenta.ru, acesta a evaluat că perioada sovietică din istoria Belarusului „a avut un negreșit impact pozitiv”, aducând în discuție numeroase puncte pentru a-și sprijini afirmația, cum ar fi faptul că Revoluția din Octombrie a adus autodeterminare belarușilor și a constituit „o oportunitate pentru emergența statului belarus”. Mai mult, politologul a opinat că URSS „a transformat poporul belarus dintr-o națiune analfabetă de țărani semi-iobagi într-o națiune de ingineri, cosmonauți, oameni de știință și de cultură”. Petrovski și-a încheiat evaluarea cu concluzia că Uniunea Sovietică a adus o modernizare „colosală” Belarusului și a făcut posibil ca belarușii să intre „în familia națiunilor moderne foarte dezvoltate”.
Pe de altă parte, au existat și voci care au adus la suprafață conotații negative ale URSS, consistente cu aspectele evidențiate de sondajul de opinie prezentat mai sus. Kommersant a pregătit, la rândul său, o serie specială pentru a marca cei 30 ani scurși de la colapsul URSS, adunând o serie de interviuri cu foști sau actuali politicieni sau membri ai vieții culturale și economice ai perioadei sovietice și post-sovietice. Unul dintre acestea l-au avut în prim-plan pe Anatoli Ciubais, om de afaceri rus și un personaj influent al administrației președintelui Elțîn, cunoscut probabil cel mai bine pentru rolul pe care l-a jucat în procesul de privatizare post-sovietic. Ciubais, autodefinindu-se ca un „liberal imperialist”, a mărturisit în interviu cum își începea fiecare dimineață a vieții sale din perioada sovietică cu o „minciună dezgustătoare”: „Dimineața dai drumul la radio și auzi o voce veselă: ‚Să trăiți, băieți! Zorii pionierilor!’[…] Dar asta este o minciună dezgustătoare de la primul, până la ultimul cuvânt. 100% din ceea ce vezi, auzi, înțelegi citești este o minciună. Și toată lumea înțelege perfect că asta este o minciună. Așa funcționau lucrurile.” A continuat expunerea amintirilor evocând cum era în contradicție cu tatăl său care era devotat regimului și ideologiei sale, din moment ce fusese în al doilea război mondial (sau „Marele Război Patriotic” cum îl denumesc rușii) și fusese martor la primele decade ale URSS și concluzionând că „ceea că ceea ce era o minciună pentru mine era viața normală pentru el”. Astfel, această percepție l-a făcut pe Chubais să dezvolte viziuni politice diferite și să își dorească să contribuie la crearea unui nou sistem în Rusia.
Leonid Guzman, președinte al mișcării publice „Uniunea Forțelor de Dreapta”, s-a alăturat clubului celor cu percepții negative asupra URSS și și-a expus-o pe a sa într-un articol intitulat sugestiv „Ziua libertății”, publicat de Novaia Gazeta. Politicianul a descris Uniunea ca fiind un imperiu, „bazat pe forță – uneori pe forța obișnuinței, pe sentimentul imposibilității schimbării, însă adesea pe forța militară nemijlocită”, care uneori trecea granițele statului și acționa și în alte state (Ungaria, Cehoslovacia se află, de exemplu, printre cele menționate de Guzman). Mai mult, a criticat URSS până în punctul în care a spus că „nimeni nu avea nevoie de imperiul sovietic”, iar dovada pentru această afirmație a constat în prăbușirea rapidă a țării „în numai trei zile”.
Liderii URSS – eroi sau antieroi?
În linie cu viziunile contrastante referitoare la timpurile sovietice este și dihotomia referitoare la principalele personaje care au marcat existența URSS. RBK a deschis calea și în această direcție, cu sondajul de opinie cuprinzător prezentat vorbitorilor de limbă rusă. O descoperire interesantă a studiului a scos la iveală eroii și antieroii Uniunii Sovietice, aspecte din care s-ar putea extrage numeroase observații pertinente. De partea eroilor, cel mai popular nume a fost cel al lui Iuri Gagarin (41%), urmat de mareșalul sovietic Georgi Jukov – al cărui nume este cel des asociat cu „Marele Război Patriotic” (22%) și, pe locul trei, de Iosif Stalin (20%). Lista a inclus și numele lui Leonid Brejnev (9%), Serghei Korolev – directorul programului spațial sovietic (8%), Vladimir Lenin (7%), etc.
RBK a oferit și niște observații referitoare la rezultatele sondajului de opinie venind din partea Elenei Mihailova, consilier al directorului general VȚIOM, care a descris cea mai populară alegere – Iuri Gagarin – ca fiind scontat, din moment ce „imaginea lui Gagarin este simbolică pentru era sovietică, este una dintre imaginile cele mai apropiate din punct de vedere emoțional pentru toate categoriile de vârstă”. Analistul politic Alexei Makarkin, prim-vicepreședinte al Centrului pentru Tehnologii Politice, asociat al Centrului Carnegie Moscova, a comentat la rândul său că primul cosmonaut rus este „o imagine consensuală, nu există nicio dilemă ideologică asociată cu persoana sa”. Poate fi argumentat că nu este o coincidență că în 2021 Rusia a celebrat cea de-a 60-a aniversare a primului zbor uman în spațiu. Autoritățile ruse au popularizat această realizare a Uniunii Sovietice prin numeroase afișe puse pe străzile orașelor, foarte ușor de observat, de exemplu, în stațiile de autobuz din Sankt Petersburg și Moscova. Această situație, astfel, ar putea fi folosită pentru a evalua efectele propagandei contemporane asupra opiniei publice.
De partea antieroilor, cap de listă a fost ultimul lider al URSS, Mihail Gorbaciov (20%), urmat de o egalitate între trei personaje, fiecare cu 11%: Lavrenti Beria (șeful securității sovietice, asociat cu epurările staliniste), Iosif Stalin și Nikita Hrușciov. Următorul loc, cu 9%, a fost ocupat de Boris Elțîn. Leonid Brejnev (5%) și Vladimir Lenin (4%) s-au regăsit și ei pe lista antieroilor. Makarkin a explicat alegerea lui Gorbaciov ca fiind cel mai mare antierou de către ruși prin faptul că, deși a pornit procesul de liberalizare, politicianul a părut slab în ochii publicului, iar „Rusia, de-a lungul istoriei sale, a iubit liderii puternici și nu a iertat slăbiciunea”. Astfel, luând în calcul că Gorbaciov a pierdut controlul URSS și competiția cu Boris Elțîn, este aspru criticat de publicul rus și pedepsit pe măsură. Acesta este și motivul pentru care, în opinia lui Makarkin, Elțîn este mai puțin perceput ca fiind un antierou, din moment ce el este cel care l-a învins pe Gorbaciov; astfel, a demonstrat că era un lider mai puternic decât fostul președinte sovietic. Elena Mihailova a adăugat la aceste observații, conectând atitudinea negativă față de Gorbaciov cu o „nostalgie colectivă pentru era sovietică”.
Poate una dintre cele mai interesante, dar nu și surprinzătoare, concluzie a sondajului de opinie a fost poziționarea lui Stalin pe ambele liste. Analistul politic Makarkin a notat că, în ciuda caracterului complex al liderului sovietic și a multiplelor sale dimensiuni negative, ceea ce a prevalat în evaluarea rușilor a fost imaginea lui dominantă de lider puternic. Poate fi în mod convingător argumentat că acesta este unul dintre elementele fundamentale ale culturii politice ruse și ale identității ruse în general. Comentariul lui Makarkin este sprijinit de cercetarea amplă întreprinsă de diverși istorici și teoreticieni care au evidențiat semnificația și importanța unui lider puternic în identitatea rusă (vezi, de exemplu, Ponsard, 2007 sau Duncan, 2002). Dincolo de aceste evaluări academice, percepția pozitivă crescândă asupra lui Stalin nu este reflectată numai de recentul studiu al RBK, dar și de observația empirică din ultimii ani ai spațiului rus. O examinare atentă scoate la iveală o revitalizare a nostalgiei staliniste, ilustrată prin numeroase mijloace, de la un număr din ce în ce mai mare de cărți publicate și citite de public ce îl au în vizor pe Stalin, până la manifestări pe străzile Rusiei (de exemplu, oameni care poartă portretul lui Stalin cu diferite ocazii – cu ar fi 1 sau 9 mai). Această remarcă este sprijinită și de un studiu din 2019 condus de Centrul Levada, catalogată de Ministerul Rus de Justiție drep „agent străin”, care a arătat cum admirația, respectul și simpatia pentru Stalin au atins un nivel record (51% dintre respondenți).
Ecouri ale descoperirilor sondajului de opinie au fost manifestate și în mass-media rusă, în principal transmise de vocile jurnaliștilor și ale politicienilor. În acest sens, poate fi făcută o primă observație: din moment ce cei mai mulți s-au concentrat asupra analizei căderii URSS iar, pe de o parte, multe dintre perspective sunt nostalgice – așadar critică destrămarea URSS, iar pe de altă parte, unele voci critică sistemul în sine, atenția principală s-a concentrat asupra antieroilor trecutului sovietic. În plus, poate fi observat că președintele Boris Elțîn a ocupat o poziție mai vizibilă în preferințele reprezentanților presei și ai politicii ruse în topul antieroilor Uniunii Sovietice, fiind considerat de numeroase voci a fi principalul vinovat pentru căderea URSS.
Urmând prima cale, RIA Novosti a publicat pe 8 decembrie – cu ocazia celei de-a 30-a aniversare a semnării Acordurilor de la Belaveja, un articol intitulat sugestiv „Șase oameni care au ucis URSS: de ce au făcut-o.” Autorul, Vladimir Kornilov, analist politic de origine ucraineană, a criticat vehement crearea și semnarea documentului care a anunțat sfârșitul URSS și nașterea CSI, a numit acțiunile ilegale și a concluzionat că „ambițiile personale” ale semnatarilor – Elțîn, Kravciuc, Șușkevici, Burbulis, Fokin și Kebici – s-au aflat în spatele acestor rezultate distructive. În plus, a comentat Kornilov, aceștia nici măcar nu l-au anunțat întâi de decizia lor pe Gorbaciov, ci pe președintele american George Bush, ceea ce este o „rușine”, așa cum a declarat și Gorbaciov. Din moment ce aceștia au fost considerați a fi vinovați, Gorbaciov a fost prezentat de către analistul politic într-o lumină pozitivă, mai ales pentru că el era „singura autoritate legitimă” și a fost luat prin surprindere și a fost trădat de acțiunile celor care s-au întâlnit în Belarus pentru a decide soarta Uniunii fără cunoașterea sau aprobarea sa.
Critica lui Elțîn a ocupat multe dintre paginile publicațiilor ruse. RIA Novosti, de exemplu, într-un alt articol, l-a citat pe Alexander Ruțkoi, vice-președintele Rusiei din iulie 1991 până în octombrie 1993, care a declarat că președintele rus se afla în stare de ebrietate atunci când a zburat către Belarus pentru a semna acordurile. Mai mult, politicianul a descris atitudinea lui Elțîn ca fiind arogantă față de întreaga situație spunându-i că „el era un oficial de top și nu avea nevoie de autorizație” pentru a decide sau semna ceva. În același timp, fostul vice-președinte a subliniat natura slabă a președintelui Gorbaciov (viziune care corespunde punctului de vedere al opiniei publice) care nu a acționat decisiv atunci când Ruțkoi a mers la el și l-a îndemnat să ia atitudine: „tremura din toate încheieturile, era palid, transpira. Am realizat că este inutil să vorbesc cu el și a trebuit să plec”.
TASS, pe de altă parte, a dedicat un întreg articol reliefării eforturilor semnificative făcute de Gorbaciov pentru salvarea URSS pe tot parcursul anului 1991 și pentru a găsi o potențială soluție pentru toate amenințările la însăși existența statului. Însă, a susținut articolul, Gorbaciov a fost dat la o parte de acțiunile lui Elțîn, ale echipei și colaboratorilor săi, care au fost considerați a fi responsabilii pentru căderea Uniunii. Percepția negativă a lui Elțîn a stârnit ecouri și în alte domenii, cum ar fi industria filmului. Directorul Mosfilm, Karen Șahnazarov, care a deplâns căderea URSS în ciuda faptului că a considerat că a fost „un proces obiectiv”, din moment ce „totul se îndrepta către colaps și ar fi continuat să se destrame”, a indicat că scopul lui Elțin era de a-l scoate pe Gorbaciov din Kremlin și asta pentru că nu îi păsa de nimic, și „nici nu s-a gândit la nicio reorganizare a imperiului”.
Merită menționat și un alt articol RIA Novosti care l-a avut în prim plan pe președintele sovietic numit „Gorbaciov va vedea multe alte lucruri minunate”. Semnat de jurnalistul Maxim Sokolov, articolul a lansat o critică voalată la adresa lui Elțîn, Barbulis și Hasbulatov cuprinsă de descrierea modului în care aceștia au preluat puterea în Kremlin: „au venit în biroul prezidențial cu o sticlă de whiskey și au deschis-o imediat, celebrând victoria. Cu o astfel de ceremonie solemnă a început noua Rusie”. În același timp, l-a denumit pe Gorbaciov „monarh în exil”, implicit – nu direct – subliniindu-i lipsa unei acțiuni decisive, în afară de discursul pe care l-a ținut înainte de a-i înmâna frâiele puterii lui Elțîn și a concluzionat că „ultimul președinte al URSS, la fel ca magicianul Merlin, rămâne singur în pădurea fermecată”.
*
Natura dihotomică a spațiului public rus s-a arătat încă o dată cu ocazia aniversării căderii URSS. Poziționările înflăcărate ale jurnaliștilor, analiștilor și politicienilor ruși, dar și ale simplilor membri ai societății ruse pot arăta cum istoria – recentă sau nu, prezentată obiectiv sau politizată – joacă un rol important în construirea și nuanțarea percepțiilor și identitățiilor contemporane.
Bibliografie selectivă:
- BRESLAUER, George W. Gorbachev and Yeltsin as Leaders, ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2002.
- DUNCAN, Peter Russian Messiansim: Third Rome, Revolution, Communism and After, Routledge, Londra, 2002.
- ELȚÎN, Boris, The Struggle for Russia, translated by Catherine A. Fitzpatrick, 1st edition, ed. Times Books, New York, 1994.
- ELȚÎN, Boris, Zapiski Prezidenta, ROSSPEN, Moskva, 2008
- GAIDAR, Egor, Gibel’ imperii. Uroki dlja sovremennoi Rosii, Corpus, 2020.
- GORBACIOV, Mihail, Memoirs, Doubleday, 1996.
- PLOHII, Sergei, Padeniya Imperiya. Padenie Sovetskogo Soyuza, Corpus, 2015.
- PONSARD, Lionel Russia, NATO and Cooperative Security: Bridging the Gap, Routledge, Londra, 2007.
- REMNICK, David, Lenin’s Tomb: the Last Days of the Soviet Empire, Vintage Books Random House, New York, 1994.
- TUCKER, Robert Political Culture and Leadership in Soviet Russia, W. W. Norton, New York, 1987.
