(Link) Prima parte: Ce a fost bine, ce a fost rău. Eroi și antieroi
„ O refugiată povesteşte: ‚Înainte aveam o patrie, acum nu o mai avem. Cine sunt eu? Mama e ucraineancă, tata e rus. Eu m-am născut şi crescut în Kirghizia, m-am măritat cu un tătar. Cine sunt copiii mei? Ce naţionalitate au? În actele de identitate scrie că suntem ruşi. Dar noi nu suntem ruşi, suntem sovietici. Nu mai există un loc pe care să-l putem numi patria noastră, nu mai există nici timpul patriei noastre, timpul sovietic’” (Nivat, 2004.) Colapsul URSS acum 30 de ani a luat pe mulți prin surprindere: de la oameni de stat la simpli cetățeni, din fostul spațiu sovietic până în lumea occidentală. A fost, într-adevăr, sfârștiul unei ere, un proces care a stârnit mai multe întrebări și incertitudini decât răspunsuri. Șocul demantelării colosului comunist a fost resimțit la toate nivelurile și a avut ecouri îndelungate. Probabil unul dintre cele mai semnificative impacturi care a conținut în mod intrinsec un efect de unda a fost criza identitară emergentă, clar reflectată în citatul lui Nivat de mai sus. Criza a fost atât de însemnată încât s-a manifestat pe mai multe niveluri: teritoriul și populația s-au schimbat (ca elemente fundamentale ale identității statale), regimul politic era nou și încă nu era clar definit de decidenți, toate în timp ce și statutul și relațiile internaționale se modificau.
La 30 de ani după, căderea Uniunii Sovietice a adus la suprafață în spațiul rus și fost-sovietic reacții care vorbesc de la sine despre situația actuală atât din Rusia, cât și din fostele republici sovietice. Atenția acordată semnificației colapsului sistemului și a statului, precum și întrebării arzătoare „ar fi putut fi salvată Uniunea?” a fost evidentă în contextul comemorării sau sărbătoririi (termenul variază în funcție de poziția adoptată față de eveniment) a trei decade de la dezintegrarea URSS.
Căderea URSS – tragedie sau eliberare?
Lista celor care au atribuit în mod constant o semnificație deosebită sfârșitului Uniunii Sovietice este deschisă de însuși președintele Vladimir Putin. Pentru cei care observă și examinează atent spațiul rus este binecunoscut faptul că președintele rus a descris căderea URSS ca o „tragedie” încă din 2005. Atunci, în discursul său anual în fața Adunării Federale a Federației Ruse el a îndemnat la recunoașterea colapsului Uniunii Sovietice ca „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului. Pentru poporul rus a devenit o adevărată dramă. Zeci de milioane de cetățeni și compatrioți s-au găsit în afara teritoriului rus. Mai mult, epidemia dezintegrării s-a propagat și în Rusia.” Putin a fost consistent de atunci în această privință, repetând ideea cu diferite ocazii. Aniversarea de 30 de ani nu a fost o excepție. Într-un interviu acordat pentru documentarul special făcut de Russia 1 – „Russia. Istorie Recentă”, președintele a reiterat descrierea procesului ca o tragedie și ca un „colaps al Rusiei istorice”, din moment ce statul a pierdut „40% din teritoriu, capacitate de producție și populație, alături de ceea ce fusese acumulat în peste o mie de ani”. Focalizarea președintelui asupra etnicilor ruși care trăiesc în afara Rusiei a reieșit și cu această ocazie; acesta a comentat că nu este posibil pentru ei să se întoarcă în patria lor, nu au slujbe sau reședintă și a concluzionat că „aceasta este o mare tragedie umanitară, fără nicio exagerare”.
Fie că este o percepție influențată de cea a publicului, sau că atitudinea și comentariile persuasive ale președintelui le-au conturat pe cele ale cetățenilor, sau este o stradă cu două sensuri așa cum a fost argumentat cu o altă ocazie, se pare oricum că majoritatea populației ruse împărtășește tonul vehement al liderului atunci când vine vorba despre sfârșitul statului sovietic. Un sondaj de opinie realizat de Fundația Opiniei Publice (FOM) și raportat de Interfax a arătat cum 60% dintre respondenți regretă căderea URSS, cu un număr chiar și mai mare (82%) în rândul celor de 46-60 de ani. Mai mult, 45% au declarat că Rusia a pierdut în urma colapsului Uniunii, în timp ce un număr mai mic – 32% – cred că a câștigat. Un alt rezultat interesant al studiului a fost acela că mai mult de jumătate (52%) și-au exprimat dorința de reconstituirea a URSS, în contrast cu 31% care nu își doresc un astfel de proces. Cu toate acestea, se pare că dorința recreării este percepută în mod conștient ca una irealizabilă: 74% au declarat că sunt siguri că este imposibil ca statul sovietic să fie restaurat, în timp ce 17% au considerat că un astfel de plan este fezabil.
Dimensiunea tragică a evenimentelor din decembrie 1991 evidențiată de președintele Putin pare că a fost fidel reflectată și de către Vladimir Kornilov. Articolul anlistului politic intitulat „Șase oameni care au ucis URSS: de ce au făcut-o” nu doar că a stabilit tonul acuzator de la început, însă analiza a început chiar împrumutând evaluarea lui Putin: „Exact acum 30 de ani a avut loc una dintre cele mai mari catastrofe geopolitice ale secolului XX – puterea noastră comună, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, a fost dizolvată”. Analistul a acuzat Acordurile de la Belaveja pentru caracterul lor ilegal și a acuzat direct semnatarii pentru acțiunile lor egoiste care au dus la consecințe grave: „colapsul economiei, sărăcirea totală a populației, distrugerea întregului sistem de sănătate și de securitate socială a cetățenilor – și câte vieți au fost luate de sărăcia din ‘sfinții ani’ `90! Și toate războaiele care au urmat, inclusiv evenimentele din Cecenia, Ossetia de Sud, Karabakh, Donbass, sunt toate consecințe naturale ale acelei decizii fatale de a face un ’divorț fără vărsare de sânge’. Cu această ultimă remarcă, Kornilov s-a referit la declarațiile lui Mihail Gorbaciov și Stanislav Șușkievici, ambii lăudând cu diferite ocazii și cu intenții și tonuri diferite caracterul pașnic al evenimentelor.
Viziuni similare au fost exprimate și de diverși alți politicieni. De exemplu, prim-vicepreședintele Comitetului Internațional al Consiliului Federației, Generalul FSB Vladimir Djabarov a evaluat la rândul său colapsul ca o tragedie „pentru că Patria noastră mare a dispărut de sub ochii noștri. Au apărut 15 republici independente. Oamenii au fost divizați peste noapte”. Vladimir Jirinovski, președintele Partidului Liberal Democrat din Rusia, nu a ratat șansa de a-și exprima și cu această ocazie opinia într-un articol RT. Același substantiv s-a aflat în centrul evaluării sale – „tragedie”, la care a fost alăturat un adjectiv – „teribilă”. De asemenea, politicianul a repetat descrierea președintelui Putin – „cea mai mare tragedie geopolitică a ultimului secol”, adăugând că „probabil doar colapsul Rusiei Țariste poate concura cu aceasta în importanță”. Același articol a adus în atenția publicului vorbitor de rusă și poziția lui Ruslan Hasbulatov. Prim-vicepreședintele Consiliului Suprem al RSFSR a descris căderea URSS ca fiind „un eveniment irațional, distructiv, cu o semnificație internațională colosală” și a făcut un calcul îndrăzneț, foarte serios: „a distrus integritatea și stabilitatea lumii”. Politicianul a folosit această ocazie pentru a critica Statele Unite pentru că nu au fost capabile să își asume responsabilitatea după dispariția URSS – și anume să supravegheze „toate destinele lumii”, sugerând indirect că URSS avea un rol similar atât timp cât a existat. Hasbulatov a concluzionat că procesul prin care lumea trece acum este o consecință a „tragediei” căderii Uniunii Sovietice.
Alte unghiuri interesante, deși analoage, au fost expuse de analiști din fostele republici sovietice. Lenta a adunat o serie de opinii de origini diferite referitoare la evenimentele și implicațiile destrămării URSS. Una dintre acestea a fost exprimată de Alexei Dzermant, un politolog, publicist și filosof din Minsk, care a declarat că percepe demantelarea Uniunii Sovietice ca „o tragedie personală și o tragedie a unei familii care a fost divizată de noi granițe statale”. Păstrând tonul nostalgic, Bogdan Bezpalko, politolog din Kiev, și-a amintit cum, în ciuda „naturii anti-comuniste” și dezaprobării sale față de PCUS, a „întâmpinat colapsul URSS exact ca o catastrofă, ca destrămarea țării pe care am construit-o împreună timp de secole”.
Tonul predominant nostalgic pare că a alimentat cercuri politice și analitice atât din Rusia, cât și din fostul teritoriu sovietic. O materializare clară a acestui alean după URSS, dincolo de declarațiile abundente și colorate menționate mai sus, care nu sunt exhaustive în nicio măsură, dar sunt reprezentative pentru natura unor părți din zona vorbitoare de limbă rusă, este propunerea venită de la vice-președintele Dumei – Boris Cernișov. Politicianul apaținând Partidului Liberal Democrat din Rusia a depus un proiect de lege pentru a face ziua de 26 decembrie „o zi de pomenire a sfârșitului Uniunii Sovietice”. Cernișov a motivat că importanța unui astfel de demers rezidă în semnificația irefutabilă a destrămării URSS – „principala catastrofă geopolitică a secolului XX”, adăugând că „anul acesta s-au împlinit 30 de ani de la colapsul unui stat măreț prin prisma puterii și a istoriei sale – o țară care a învins cel mai terbil inamic de pe suprafața pământului”. În plus, politicianul a subliniat cum un astfel de eveniment istoric de o asemenea importanță trebuie să fie comemorat pentru a înțelege „consecințele colapsului acestei țări”.
Nezavisimaia Gazeta, într-un articol semnat de Daria Garmonenko și intitulat „Nostalgia pentru URSS a cuprins inițiative legislative”, a comentat motivele din spatele unei astfel de inițiative, reflectând și asupra nostalgiei din ce în ce mai evidente în spațiul public rus. Autorul a argumentat că aceste atitudini și demersuri ar putea fi tributare „fascinației pentru istorie” a președintelui Putin sau că ar putea să pregătească cumva publicul pentru niște potențiale acțiuni viitoare, una dintre acestea putând fi accelerarea procesului de integrare dintre Rusia și Belarus. Articolul a adus în discuție numeroase comentarii făcute de diverși politicieni. În general, aceștia au susținut că PLDR încearcă să „atragă atenția” (Emilia Slabunova, membru al comitetului politic Iabloko), că instrumentalizează și alimentează nostalgia cetățenilor ruși pentru a câștiga susținere politică (Sergei Obuhov, secretar al CC al Partidului Comunist al Federației Ruse) și, posibil, pentru a primi credit pentru idee în cazul în care s-ar realiza uniunea dintre Federația Rusă și Belarus (Konstantin Kalaciev, șeful Grupului de Experți Politici).
De cealaltă parte a spectrului, perechea dihotomică a valenței „tragice” a căderii URSS a fost expusă atât de jurnaliști cât și de politicieni, deși aceasta nu s-a bucurat de aceeași atenție ca cea de mai sus. O perspectivă explicită care o contrazice în mod clar pe cea a președintelui Putin a fost aceea a lui Leonid Guzman, politician și președinte al mișcării publice „Uniunea Forțelor de Dreapta”, dezvoltată într-un articol intitulat sugestiv „Ziua eliberării” publicat de Novaia Gazeta. Politicianul a catalogat evaluarea căderii URSS ca cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX ca fiind o „blasfemie” și a argumentat că URSS s-a destrămat din cauza unor rațiuni interne, și nu a unor presiuni externe. Concomitent, și-a exprimat aprecierea pentru Gorbaciov, Elțîn și Gaidar, și pentru alți lideri ai republicilor sovietice pentru „înțelepciunea și reținerea lor” care au ajutat la evitarea unui alt scenariu de tipul celui iugoslav. Mai mult, a blamat „noile autorități” pentru conflictele în desfășurare, și nu autoritățile care au dus la demantelarea URSS. Punctul culminat al analizei poate fi considerată atenția acordată de Guzman celor care „vorbesc despre dezastru”, pe care i-a numit „surprinzător de egocentrici”. Politicianul a indicat că ziua în care s-a sfârșit URSS a fost, de fapt, „ziua eliberării multor popoare” și a expus clar interpretarea personală a descrierii procesului ca fiind o „tragedie”: „Să le spui asta oamenilor și urmașilor lor, cum se zice, că a fost o tragedie, că era mai bine dacă rămânea totul cum a fost înseamnă să te raportezi la ei cu aroganța colonialiștilor de secol XVII și înseamnă să nu îi consideri oameni”.
În afară de fostele republici sovietice, acum state independente, politicianul a explicat cum căderea URSS a reprezentat o zi de eliberare și pentru Rusia, din moment ce țara s-a decis acum 30 de ani „să nu mai fie un ocupant, că nu mai vrea să fie o metropolă, ci un vecin”, astfel putând să construiască relații pașnice și nu bazate pe amenințarea tancurilor. Construind în această direcție, Guzman a descris proiectul de lege inițiat de Boris Cernișov pentru declararea zilei de 26 decembrie ca zi de doliu ca o idee corectă numai dacă interesul este de a „crește tensiunile la granițele noastre”. Ca alternativă, a propus o altă abordare: „Hai să declarăm această zi o zi de sărbătoare, Ziua Eliberării, invitând vecinii noștri să stabilească și ei aceeași sărbătoare în țările lor. Va fi similar cu 8-9 mai în Europa de astăzi, când aceasta este o ocazie pentru a ne aminti că, și după un război atât de teribil cum a fost acela [al doilea război mondial], oamenii pot trăi în pace și că dictatorii sunt dușmani nu doar pentru străini, ci și pentru propriul popor”. Concluzionând, Guzman a denumit ziua de 26 decembrie – prima zi fără URSS – „ziua de eliberare de sub povara imperială – o zi fericită nu doar pentru noi, ci și pentru cei care nu mai depind de noi”.
Perspectiva lui Guzman cu privire la semnificația prăbușirii URSS atât pentru Rusia, cât și pentru fostele republici și sateliți sovietice este îndrăzneață, însă nu singulară, mai ales în afara granițelor ruse; cu toate acestea, ele merită menționate și asta pentru că au fost expuse de principalele și cele mai populare canale de mass-media rusă. Lech Walesa, primul președinte al Poloniei post-comuniste, de exemplu, a numit într-un interviu pentru TASS colapsul URSS ca „o șansă pentru reînnoire și dezvoltare”. Pentru a-și sprijini punctul de vedere, fostul președinte a expus o anecdotă pe care o împărtășise cu Boris Elțîn în una dintre conversațiile lor: „Am vorbit la un moment dat cu președintele Elțîn. Și i-am spus că Rusia este o țară minunată, ca o frumoasă mașină Chaika, dar care are agățate de ea niște canapele și scaune, de parcă ar avea loc o mutare, iar această mașină frumoasă nu este vizibilă. Am spus: ‘Aruncă-le pe toate, lasă doar frumoasa Rusie, iar oricine vrea să se alăture să fie la fel de frumoasă”. Astfel, Walesa a apreciat că atât Rusiei, cât și fostului spațiu sovietic le este mai bine fără Uniune. Fostului președinte polonez i s-au alăturat declarațiile unor alți foști lideri, cum ar fi Leonid Kravciuk, primul președinte al Ucrainei și Stanislav Șușkievici, președintele Sovietului Suprem al Republicii Belarus din 1991 până în 1994, ambii semnatari ai Acordurilor de la Belaveja. Primul dintre aceștia a considerat că oamenii erau pregătiți pentru colapsul URSS, iar liderii republicilor și-au asumat responsabilitatea pentru rezolvarea problemelor, în timp ce al doilea a numit uimitor faptul că USSR s-a prăbușit fără un conflict sângeros: „Să divizi un imperiu fără o picătură de sânge este, în general, o realizare uimitoare”.
Ar fi putut fi salvată URSS?
Dimensiunea tragică atribută căderii URSS a atras după sine și posibilitatea și chiar certitudinea pentru unii că statul sovietic ar fi putut fi prezervat. Sunt cu atât mai relevante viziunile celor care au pretins că URSS ar fi putut cu siguranță fi salvată. Au existat multe referințe la această chestiune care au fost flancate de conotații interesante care indică modul în care Uniunea Sovietică este acum percepută, cauzele destrămării și perspectiva asupra situației actuale din Rusia și fostul spațiu sovietic.
Mihail Gorbaciov, ca lider al URSS când aceasta s-a prăbușit, dar cu siguranță beneficiind de retrospectivă, ar putea deschide calea sugestiilor referitoare la modul în care statul ar fi putut fi salvat. Scenariul pe care acesta l-a imaginat a inclus crearea unei Uniuni de State Suverane care ar fi funcționat chiar și în contextul în care republicile își declarau pe rând independența. Gorbaciov a oferit explicații suplimentare, spunând că această uniune ar fi fost un stat confederal, cu puteri extinse pentru fiecare republică, ceea ce ar fi însemnat că fiecare dintre ele ar fi devenit membru ONU, în timp ce URSS și-ar fi păstrat locul în Consiliul de Securitate. Ce ar fi contat cel mai mult, a subliniat fostul președinte, era că s-ar fi păstrat unitatea forțelor armate și controlul asupra armelor nucleare, concluzionând că „sunt sigur că ar fi fost mult mai bine așa decât ceea ce s-a întâmplat după colapsul Uniunii Sovietice”. Andrei Grachev, fostul cosilier al lui Gorbaciov, a sprijinit această perspectivă, repetând importanța creării unui sistem bazat pe „uniune voluntară”. Atât Gorbaciov, cât și Grachev au atribuit, astfel, vina pentru prăbușirea URSS în decembrie 1991 acțiunilor GKChP și acțiunilor lui Elțin și a celorlalți semnatari ai Acordurilor de la Belaveja.
Senatorul Vladimir Djabarov, pe de altă parte, a dat vina pe lipsa „voinței politice” a lui Gorbaciov și a găsit cheia salvării Uniunii în „dreptul constituțional deplin al președintelui de a dezavua documentul [Acordurile de la Belaveja], dar și de a aduce pe negociatori în fața justiției”. Astfel, politicianul care a privit la rândul său căderea URSS ca pe un eveniment tragic, așa cum a fost expus mai sus, a fost încrezător în a susține că URSS ar fi fost salvată dacă Gorbaciov ar fi acționat rapid și decisiv. Această opinie a fost împărtășită și de alții. Poate fi menționată, de exemplu, perspectiva lui Ruslan Hasbulatov, care a declarat că Gorbaciov „a adus statul în punctul în care se destrăma deja” sau a lui Dmitri Novikov – vice-președinte al Comitetului Central al Partidului Comunist al Federației Ruse, care l-a blamat pe Gorbaciov pentru că nu a respectat Constituția URSS.
Se pare că una dintre cele mai populare abordări ale temei a fost aceea că URSS ar fi putut fi salvată dacă ar fi fost implementate reforme eficiente, mai ales în domeniul economic. Nikolai Rîjkov, fost președinte al Consiliului de Miniștri URSS, a lansat o astfel de părere. Un unghi interesant, însă, care a pătruns în spațiul rus în discuția privitoare la fezabilitatea salvării URSS prin reforme economice a fost transarea unei paralele cu China. Unul dintre primii care au făcut această analogie anul trecut a fost Anatoli Ciubais, într-un interviu pentru Kommersant. La invitația lui Viktor Loșak, jurnalist rus cu o bogată experiență, în prezent director de strategie pentru Editura Kommersant, de a comenta declarațiile comuniștilor ruși conform cărora supraviețuirea Partidului Comunist în China a dus la o mare dezvoltare – indicator că acesta este un subiect dezbătut în Rusia – Ciubais a argumentat că sursa succesului chinez rezultă din reformele economice care au fost săvârșite „în interiorul statului existent”. Ciubais, ca imperialist liberal autodeclarat, a accentuat importanța menținerii statului chinez, în timp ce Uniunea Sovietică s-a prăbușit; aceasta ar putea însemna că în URSS nu au fost create și implementate reforme adecvate care ar fi putut ajuta la menținerea statului. Serghei Baburin, politician naționalist rus, a făcut un comentariu similar în încercarea sa de a explica faptul că Uniunea Sovietică ar fi putut fi salvată, aducând în discuție același exemplu chinez și aceeași necesitate de a demara transformări economice. Acesta a concluzionat că „noi am fi avut chiar mai mult succes dacă statul ar fi fost menținut”.
Ba mai mult, este interesant de observat că mass-media chineză nu a ratat șansa de a comenta pe această temă în contextul aniversării colapsului statului sovietic, informație adusă vorbitorilor de rusă de TASS. Construind pe idei tangențiale cu cele de mai sus, ziarul chinez Global Times a expus modul în care ceea ce s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică a „devenit un stimulent pentru întărirea noului model de dezvoltate al RPC [Republicii Populare Chineze] și a ajutat-o să găsească o cale mai eficientă pentru construcția socialismului”. Autorul chinez a continuat, numind colapsul URSS un „vaccin” pentru China (o alegere lingvistică interesantă în timpul unei pandemii), și asta pentru că i-a oferit oportunitatea de a învăța din greșelile altora, de a înțelege „ce transformări pot distruge o mare putere și un mare partid” și de a găsi noi căi de dezvoltare. Astfel, eșecul unuia s-a transformat în succesul altuia.
Pe de altă parte, au existat multe voci care au sprijinit ideea că Uniunea Sovietică se îndrepta către un colaps inexorabil și că se putea face puțin sau chiar nimic pentru păstrarea ei. O abordare îndrăzneață, dar probabil deloc surprinzătoare având în vedere starea actuală a relațiilor bilaterale, a fost diseminată de cei care au considerat că URSS nu a avut nicio șansă de supraviețuire și asta din cauza liderilor ucraineni și a acțiunilor lor. Un articol pertinent pe această temă a fost publicat de TASS și intitulat „Lipirea pieselor: după puci, Gorbaciov a făcut ultima încercare de a salva URSS.” Titlul este imediat continuat de prima propoziție a articolului care face viziunea autorului foarte clară: „Poziția Ucrainei a împiedicat acest lucru să se întâmple.”Astfel, autorul a argumentat că, deși Gorbaciov a depus un efort considerabil pentru a contracara orice atac la adresa existenței Uniunii Sovietice, loviturile finale și decisive au venit din Ucraina care nu doar a refuzat să participe la negocierile pentru crearea unui stat confederal, dar a făcut pași însemnați pentru demantelarea statului. Mai mult, Leonid Kravciuc a fost nominalizat pentru ocuparea statutului de „personaj principal, dar subestimat” al ultimelor săptămâni ale URSS. Prin urmare, „ultimul act al dramei sovietice” a fost considerat a fi referendumul ucrainean de pe 1 decembrie care, a spus autorul, l-a convins în cele din urmă pe Boris Elțîn că „fără Ucraina nu poate exista un singur stat, nici măcar unul confederal”.
Vladimir Kornilov, în articolul său din Ria Novosti, a continuat fără echivoc pe aceeași cale și a subliniat natura distructivă, în viziunea sa, a referendumului din 1 decembrie 1991. Kornilov a mers mai departe și a evidențiat un contrast între acel proces electoral și cel din 2014 din Crimea, ocazie folosită de autor pentru a acuza Occidentul de standarde duble. Prin urmare, analistul a pretins că referendumul pentru independența Ucrainei nu a fost organizat și desfășurat în mod democratic și transparent, din moment ce autoritățile au interzis orice campanie împotriva independenței, cu excepția Crimeei – care „își căuta o viață politică separată complet” și Donbass – acolo unde a fost posibil să se printeze broșuri și să fie distribuite, dar pe ascuns. Cu toate acestea, a subliniat Kornilov, țările occidentale nu au avut nicio obiecție în 1991, iar procesul nu le-a „deranjat” la acel moment. În contrast, atitudinea lor a fost complet diferită în 2014 atunci când, în ciuda faptului că referendumul din Crimea a fost în viziunea lui Kornilov „un exemplu de exprimare liberă a voinței cetățenilor”, British Foreign Office, de exemplu, „ne-a demonstrat că procesul electoral din Crimea a fost săvârșit violând Constituția Ucrainei”. În plus, analistul a atacat semnarea Acordurilor de la Belaveja, imaginându-și o analogie aplicată la realitățile de astăzi: „Dacă e să continuăm analogiile cu Ucraina, atunci această situație ar fi ca și cum primarii din Kiev și Harkov (capitalele istorice ale RSS Ucraina) și, să spunem, guvernatorul din Odessa s-ar decide acum să lichideze statul ucrainean ca atare”.
*
La 30 de ani de la căderea Uniunii Sovietice pare că pentru unii amintirea timpurilor sovietice și a ultimelor suflări ale statului nu este doar recentă, ci cât se poate de vie. Perspectivele înflăcărate și emoționale care au apărut în spațiul rus la cea de-a 30-a aniversare a sfârșitului URSS oferă într-adevăr material abundent și valoros pentru cercetătorii care studiază atât timpurile sovietice, cât și situația actuală din Rusia și din fostele state și sateliți sovietice. Ceea ce pare că reiese negreșit la suprafață este că oamenii construiesc istoria – în timp ce se desfășoară evenimentele, dar și (sau mai ales) după încheierea lor.
Bibliografie selectivă:
- ELȚÎN, Boris, The Struggle for Russia, translated by Catherine A. Fitzpatrick, 1st edition, ed. Times Books, New York, 1994.
- FIGES, Orlando, Revolutionary Russia, 1891-1991:a History, Picador, 2015.
- GAIDAR, Egor, Gibel’ imperii. Uroki dlia sovremennoi Rossii, Corpus, 2020.
- GORBACIOV, Mihail, Memoirs, Doubleday, 1996.
- NIVAT, Georges, La pas prin noua Rusie, ed. Compania, Bucureşti, 2004.
- PLOHII, Serghei Nikolaevici, Padeniia Imperiia. Padenie Sovețkogo Soiuza, Corpus, 2015.
- REMNICK, David, Lenin’s Tomb: the Last Days of the Soviet Empire, Vintage Books Random House, New York, 1994.
- SHEETS, Lawrence Scott, Eight Pieces of Empire: a 20-Year Journey through the Soviet Collapse, Crown Publishing Group, New York, 2011.
