Încă de la mijlocul anului trecut și, mai cu seamă, după acordurile propuse de Rusia NATO și SUA – practic, pretenții de revenire la sferele de influență specifice Războiului Rece – nu au trecut săptămâni sau zile în care jurnaliști și experți internaționali să nu avanseze deadline-uri privind începerea unui nou război între Rusia și Ucraina.
Dincolo de opinii avizate, spațiul public internațional a fost bruiat inclusiv de cunoscători-de-moment ai Rusiei/ experți în folosirea Google Translate pentru cunoașterea realităților din Rusia și Ucraina care au creat o veritabilă isterie. Inclusiv în media/ social media/ forumuri s-a trecut de la retorica infantilă de tipul “propaganda rusă este repetitivă, benignă și (de ce nu?) irelevantă” la situații de-a dreptul hilare în care unele persoane regretă că nu au învățat rusa în școală (în ideea că ar fi prins bine în caz de invazie…).
În acest moment, pare să nu mai existe o cale de mijloc: practic fiecare european (vestic sau estic), instituție media sau think tank are pariul făcut. Va fi o invazie sau nu va fi o invazie. Problema în jurul conflictului din Ucraina pare să se pună în termeni de invazie rusească care nu se va opri decât la Kiev. Moderația, ca justă măsură de analiză și dovadă de abordare nuanțată – după cum bine a fost recent exemplificată de profesorul Lucian Leuștean -, totuși, este binevenită și în cazul analizei unui potențial conflict armat.
Ultima săptămână a fost dominată de un război al declarațiilor între Est și Vest cu reverberații la nivelul tuturor mediilor de comunicare. Declarațiilor ucrainene și occidentale privind masarea de trupe ruse la granița cu Ucraina li s-a răspuns prin pretinse argumente ale propagandei ruse care insistau asupra faptului că postura Rusiei este una pur defensivă, în condițiile în care Ucraina este de fapt cea care se pregătește de război pentru a recuceri Donbasul.
La dezorientarea din spațiul public contribuie și amalgamul de declarații și reacții internaționale. Sâmbătă, pe filieră diplomatică britanică, a venit știrea că Rusia pregătește înlocuirea lui Zelenski cu un lider pro-rus, urmată de răspunsul diplomației ruse care a cerut ca Vestul să se abțină de la declarații provocatoare. Într-un interviu acordat Washington Post, Zelenski a abordat și această chestiune, menționând că o administrație pro-rusă ar avea o viață scurtă, populația nefiind deloc dispusă să se supună unei administrații pro-Moscova. Totodată, Zelenski a cerut ca Vestul să adopte noi măsuri sancționatorii la adresa Rusiei și să nu aștepte o invazie. Șeful statului ucrainean a menționat că toți cetățenii ucraineni vor lupta “împotriva uneia dintre cele mai redutabile armate ale lumii”, toate statele europene urmând a fi afectate de un război deschis ruso-ucrainean.
Ce vrea de fapt Rusia?
Publicată la 17 decembrie 2021 pe site-ul Ministerului rus al Afacerilor Externe, propunerea de tratat ruso-americană cuprinde opt puncte scurte care pot fi înțelese și rezumate astfel: Rusia și SUA sunt puteri de același calibru, în NATO nu vor integrate niciodată state din fosta URSS, Washingtonul se va asigura de acest lucru.
Toate sunt pe fond vechi teme ale propagandei ruse: Rusia este o mare putere (de aici plasarea Moscovei pe picior de egalitate cu Washingtonul), Rusia are dreptul la propria sa sferă de influență și NATO este condusă de SUA (de aici cerința ca Washingtonul să nu permită extinderea Alianței). De altfel, pentru Rusia, NATO ca organizație nu contează, din moment ce a perceput-o dintotdeauna ca o extensie instituțională americană în Europa. Vice-ministrul rus de externe, Serghei Riabkov, o dovedește din plin atunci când afirmă că Moscova ar fi mulțumită cu o promisiune scrisă a Washingtonului că Ucraina nu va face niciodată parte din NATO.
Ministrul rus de externe a reiterat de cel puțin trei ori ce dorește Rusia (interviuri la Pervîi Kanal, Soloviov Live și Rossia Segodnia, disponibile pe mid.ru): NATO să nu se extindă în Estul Europei, garanții că pe teritoriul statelor vecine Rusiei nu va fi dispus armament nuclear, revenirea la arhitectura de securitate europeană de la momentul 1997. Dincolo de acestea mai rețin atenția și alte câteva elemente: Vladimir Putin a ordonat personal ca aceste linii să fie ne-negociabile; Rusia insistă pentru garanții scrise (tratate) deoarece nu mai vrea să fie mințită de occidentali, la fel ca în momentul căderii URSS; Moscova este deranjată de ceea ce percepe ca fiind perfidia Vestului (“occidentalii pretind că ei interpretează corect dreptul internațional, dar încearcă să ne înșele din nou”, “excepționalismul american este o minciună”).
Pretențiile ruse sunt maximale, dar nu neapărat ne-negociabile. Dacă interzicerea extinderii NATO pare să se încadreze la capitolul ne-negociabil, cel mai probabil Kremlinul știe că retragerea Alianței la granițele din 1997 este imposibilă, fiind vorba de investiții care nu pot fi abandonate de pe o zi pe alta.
Pentru Rusia este extrem de importantă și semnarea unui tratat cu SUA și NATO. Putin demonstrează astfel opiniei publice interne și internaționale că Rusia a re-devenit o mare putere. Și nu este vorba despre faptul că Rusia declară asta, dar chiar SUA și NATO admit acest lucru din moment ce semnează acorduri cu Moscova, la comanda acesteia. Nu este vorba despre o simplă hârtie (deși contează enorm pentru Moscova, care se simte mințită de Occident), ci de simbolismul ei: la 30 de ani de la căderea URSS, Rusia renaște ca mare putere.
În plus, este și simbolismul finalului de eră Putin: lasă moștenire un tratat care atestă că Rusia este o mare putere; a preluat o Rusie în degringoladă și în timpul mandatelor sale i-a readus măreția. Și noi posesiuni teritoriale – pentru că, așa cum ne-a obișnuit până acum presa pro-Kremlin, obiectivul-zero al Moscovei este recunoașterea anexării Crimeei și eliminarea regimului sancționatoriu occidental (în fapt, acest deziderat este poate chiar mai important decât orice tratat cu SUA).
De ce suntem la finalul unui război și nu la începutul unuia?
Agitprop (агитпроп). Agitația și propaganda au fost două instrumente folosite extensiv de puterea bolșevică atât în timpul Războiului Civil, cât și ulterior pentru menținerea puterii. Deși ambele au un caracter manipulator și între cele două concepte există zone de suprapunere, reprezintă totuși lucruri diferite. Definițiile după care ne ghidăm sunt cele utilizate și de Catherine Merrindale (Moscow Politics and The Rise of Stalin) și anume agitația se referea la îndoctrinarea maselor, în timp ce propaganda avea mai degrabă o conotație științifică și se adresa membrilor de partid (Merrindale 1990, 142). Tot Merrindale punctează (p. 143) că agitatorii (responsabili de educarea maselor) erau mai puțin relevanți decât propagandiștii (responsabili de educarea membrilor de partid), dar distincția dintre ei era extrem de fină, mai ales că Partidul erau unul de mase (p. 159). Propagandistul ideal ar fi trebuit să fie o persoană care cunoștea la perfecție marxismul, dar și suficient de versată în arta comunicării (p. 147).
De ce această scurtă divagație? Pentru a înțelege cât mai bine ceea ce vedem astăzi la televizor și pe social media și pentru a înțelege că, în afară de internet și îmbunătățirea tehnicilor de manipulare, principiile au rămas pe fond aceleași. Ne-am obișnuit să asimilăm orice formă de comunicare a Rusiei cu propaganda. Până la un punct este adevărat – după cum am văzut în cazul agitației și propagandei. Reținând faptul că propaganda este activitate manipulativă, trebuie să remarcăm că ea oferă și indicii răspunsuri, așa cum ar fi trebuit să facă un bun propagandist în timpul bolșevismului.
Propaganda reală a Rusiei, cea care prezintă liniile directoare (ce vrea Rusia) se regăsește în zona decidenților de top de analiză, a think tank-urilor și publicațiilor prestigioase. Nu este vorba neapărat de minciună, ci de un efort de persuasiune, de comunicare repetată a unor idei, deziderate, așteptări. Agitația – adresată maselor nefamiliare cu Rusia și interesele ei – o regăsim pe Vkontakte, TikTok și alte instituții media obscure, dar extrem de utile în a semăna panică prin dezinformare. Avem și astăzi suprapuneri: și reputați lideri sau media pot înșela cu zâmbetul pe buze.
Ceea ce ne spune adevărata propagandă a Rusiei este că războiul Crimeei din 2014 nu s-a încheiat niciodată. În Donbas se trage cu gloanțe adevărate, nu cu mesaje și nu vorbim despre confruntări de idei (aceasta ar fi ideea pe care agitația ar vrea să o credem). În această logică, o incursiune militară a Rusiei în Ucraina ar fi doar o nouă fază a războiului.
Ar fi probabil ultima, deoarece fie s-ar limita la alipirea Donbasului la Rusia, fie ar conduce la debutul unui război nou, de data aceasta între Rusia și Occident. Alipirea Donbasului ar fi cel mai probabil un element suplimentar de presiune și asupra Republicii Moldova pentru integrarea Transnistriei pe un model pur rusesc (până la urmă, cine ar risca să contrazică Rusia după o astfel de ispravă?).
