În 27 februarie 2022 în Republica Belarus a avut loc un referendum pentru modificarea Constituției. Acesta nu a fost primul astfel de exercițiu electoral la care cetățenii belaruși au trebuit să participe, întrucât odată cu venirea la putere a lui Aleksandr Lukașenko în această fostă republică sovietică au mai fost organizate alte trei consultări populare, prin intermediul cărora liderul de la Minsk a urmărit să-și consolideze propriul regim autoritar-hegemonic. De-altfel, țara a ajuns să fie cunoscută în mass-media occidentală sub numele de ultima dictatură a Europei după desfășurarea acestor referendumuri. Și-a menținut însă această titulatură și după organizarea ultimului plebiscit?
Istoria referendumurilor din Republica Belarus
Propunerea organizării primului referendum din istoria post-independență a Belarusului a venit chiar din partea lui Aleksandr Lukașenko, care a solicitat deputaților din Sovietul Suprem să aprobe desfășurarea acestui exercițiu electoral în mai 1995. Președintele țării a dorit ca cetățenii acestei foste republici sovietice să-și exprime opinia cu privire la patru chestiuni: integrarea economică a Belarusului alături de Rusia, oficializarea limbii ruse (alături de limba belarusă), renunțarea la simbolurile naționale adoptate în 1991 (steagul tricolor alb-roșu-alb și a stemei Pahonia) în favoarea celor utilizate în perioada sovietică (steagul bicolor roșu-verde și a stemei RSS Belaruse) și respectiv posibilitatea ca șeful statului să poată demite parlamentul dacă acesta încalcă Constituția.
Ședința Sovietului Suprem a fost foarte tensionată întrucât 19 deputați ai Frontului Popular Belarus, pricipala formațiune politică de opoziție din Parlament, au recurs la greva foamei pentru a protesta cu privire la organizarea unui referendum prin intermediul căruia locuitorii țării ar fi urmat să renunțe la propria identitate națională în favoarea celei sovietice. Inițial, deputații din legislativul de la Minsk avizaseră favorabil doar întrebarea referitoare la integrarea economică a țării cu Rusia, spre nemulțumirea lui Aleksandr Lukașenko, care amenițase că va suspenda activitatea Parlamentului. Ședința fusese chiar amânată întrucât clădirea Sovietului Suprem ar fi fost ținta unui atac cu bombă. Aceasta a fost reluată a doua zi, atunci când parlamentarii (cu excepția celor din Frontul Popular Belarus) au votat pentru toate cele 4 întrebări, ce urmau să fie supuse aprobării cetățenilor la referendumul din 14 mai 1995. În cadrul acestuia, belarușii au răspuns pozitiv tuturor chestiunilor solicitate de Aleksandr Lukașenko, creând astfel premisele apariției unui regim autoritar. Opțiunile lor au fost însă influențate de o uriașă campanie de propagandă desfășurată de autoritățile belaruse cu câteva zile înainte. Atunci, televiziunea publică din Belarus a transmis o conferință de presă în cadrul căreia președintele țării îndemna cetățenii să voteze pentru modificările ce urmau a fi aduse Constituției, precum și un documentar intitulat „Copiii minciunilor”, în care reprezentații opoziției erau comparați cu invadatorii naziști ai Uniunii Sovietice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta este contextul în care a fost aprobat (cu peste 80% din voturi la fiecare întebare) primul referendum organizat în Belarus, cel care i-a permis lui Lukașenko să demită întreg legislativul, dacă acesta încălca legea fundamentală a țării.
Acesta nu s-a mulțumit însă doar cu subordonarea Parlamentului, dorind să controleze cu mână de fier toată Republica Belarus. Astfel că, în vara lui 1996, acesta a solicitat din nou votul deputaților din Sovietul Suprem pentru organizarea unui nou referendum. L-a obținut însă cu dificultate, după ce membrii acestui for au insistat ca printre chestiunile ce urmau să fie supuse atenției cetățenilor la 24 octombrie să figureze inclusiv posibilitatea transformării țării din republică prezidențială în republică parlamentară. Acest exercițiu electoral a fost marcat de conflictul dintre Lukașenko și Sovietul Suprem, izbucnit după ce liderul de la Minsk l-a înlocuit de la conducerea Comisiei Electorale Centrale pe Viktor Goncear cu Lidia Ermoșina, întrucât acesta constatase încălcări ale legislației electorale în timpul votării anticipate. Mai mult, în perioada dinaintea desfășurării referendumului, președintele belarus a continuat să încalce Constituția și să guverneze țara prin decrete cu putere de lege, fapt ce i-a determinat pe deputații din Parlament să inițieze o procedură de impeachement împotriva acestuia. Chiar și o delegație rusă a încercat să medieze disputa dintre cele două înstituții, însă eforturile acesteia au eșuat după ce Lukașenko a insistat asupra caracterului obligatoriu al referendumului.
În urma desfășurării acestuia, cetățenii belaruși au aprobat doar primele 4 întrebări propuse de liderul de la Minsk, respectiv schimbarea datei sărbătoririi zilei independenței țării de pe 27 iulie, ziua în care fusese votată declarația de suveranitate a Belarusului în 1990, pe 3 iulie, ziua în care armata sovietică eliberase capitala Minsk de invadatorii naziști în al Doilea Război Mondial, menținerea pedepsei cu moartea, renunțarea la vânzarea de pământ fără restricții și modificarea Constituției conform proiectului propus de Lukașenko. Locuitorii țării au respins în schimb, propunerile deputaților comuniști și agrarieni din Sovietul Suprem pentru transformarea țării în republică parlamentară, finanțarea organelor de stat din fonduri publice și alegerea consiliilor locale de către populație. Procesul de vot din cadrul celui de-al doilea referendum din istoria Republicii Belarus a fost marcat de fraude eletorale masive, precum falsificarea prezenței la vot, tipărirea și distribuirea de buletine de vot de către Administrația Prezidențială (nu doar de către membrii CEC), votul multiplu, dar și de monopolul exercitat de regim asupra presei scrise și a televiziunii, prin intermediul cărora a promovat exclusiv proiectul de modificare a Constituției propus de Aleksandr Lukașenko, ignorându-l pe cel avansat de legislativ. După intrarea în vigoare a prevederilor constituției modificate, Belarus se transformase, așadar, într-o dictatură controlată de Aleksandr Lukașenko, cel care extinsese cu doi ani durata mandatului prezidențial, înființase un nou parlament bicameral (în defavoarea celui unicameral existent până atunci) și putea numi reprezentații celor mai importante instituții din politica belarusă precum: Curtea Constituțională, Procuratura Generală, Comisia Electorală Centrală ori Banca Națională.
Aflându-se în imposibilitatea de a candida pentru un nou mandat de președinte în 2006, liderul de la Minsk a organizat, opt ani mai târziu, în 2004, o nouă consultare populară prin intermediul căreia a eliminat numărul de mandate, pe care o persoană le putea deține ca președinte al Republicii Belarus. Aleksandr Lukașenko semnase decretul privind desfășurarea referendumului în luna septembrie. Deși acesta ar fi trebuit să aibă loc trei luni mai târziu (conform Constituției), acesta a fost organizat în luna imediat următoare, fără campanie electorală, semn că pentru ultimul dictator al Europei nimic nu era mai important decât menținerea la putere în Belarus.
Rezultatele tuturor acestor exerciții electorale nu au fost recunoscute de către Uniunea Europeană, Consiliul Europei sau OSCE, care le-au considerat falsificate de către Comisia Electorală Centrală, fapt ce a confirmat apariția și consolidarea în politica belarusă a unui regim autoritar-hegemonic în care toată puterea aparține președintelui Aleksandr Lukașenko.
Un nou referendum, același regim dictatorial
Cel mai recent referendum, prin intermediul căruia Republica Belarus și-a amendat din nou Constituția, a avut loc în 27 februarie, în plină învazie a Ucrainei. Ca și în precedentele exerciții electorale organizate în această fostă republică sovietică, procesul de vot s-a desfășurat pe durata mai multor zile. În perioada 22-26 februarie au votat mai întâi angajații din instituțiile statului, în special a celor de forță, KGB, Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Interne, pentru ca, ulterior, în principala zi de vot – 27 februarie, să-și exercite acest drept restul cetățenilor. Spre deosebire de referendumurile din 1995, 1996 și 2004, autoritățile de la Minsk au decis să nu deschidă secții de votare pentru locuitorii belaruși din străinătate și să tipărească buletinul de vot, pentru prima dată în istoria post-independență a țării, exclusiv în limba rusă. Prezența armatei ruse pe teritoriul Belarusului nu i-a împiedicat pe cetățenii acestei țări să-și manifeste, cu riscul arestării, solidaritatea pentru Ucraina, întrucât pe tot parcursul zilei de 27 februarie, în apropierea secțiilor de votare din mai multe orașe, Minsk, Vitebsk, Novopolotsk ori Bobruisk, au avut loc manifestații împotriva războiului din țara vecină. În urma acestora, potrivit centrului pentru drepturile omului Vesna, au fost reținute peste 500 de persoane. Rezultatul acestei consultări populare anunțat de Comisia Electorală Centrală în aceeași seară nu a constituit nicio surpriză, întrucât referendumul a fost aprobat cu votul a peste 82% dintre participanți. În lipsa observatorilor internaționali din partea OSCE, e însă greu de crezut că acesta nu a fost falsificat chiar de către președintele CEC, Igor Karpenko, cel care a urmărit să întrețină obsesia lui Lukașenko (care a obținut în fiecare exercițiu electoral organizat în Belarus peste 80% din voturi) și să confirme astfel natura dictatorială a regimului politic de la Minsk.
Noile modificări aduse Constituției belaruse
După intrarea în vigoare a noilor amendamente ale Constituției Republicii Belarus, țara ar urma să fie condusă de un președinte cu atribuții mult mai limitate decât Aleksandr Lukașenko. Viitorul șef de stat va putea candida la președinție doar dacă a locuit în Belarus pentru cel puțin 20 de ani și nu a deținut niciodată cetățenia sau permisul de ședere al unui alt stat. Acesta va exercita funcția doar pentru două mandate (fiecare a câte 5 ani), dar nu va avea dreptul de a emite decrete cu putere de lege. Îi va putea numi și demite din funcții pe primul-ministru, membrii guvernului, directorul Băncii Naționale, președintele Comitetului de Control al Statului și respectiv pe Procurorul General. Mai mult, viitorul președinte va avea posibilitatea de a conduce Consiliul de Securitate al Belarusului, de a iniția referendumuri, de a convoca alegeri pentru ambele camere ale legislativului, dar și de a declara stare de urgență și de război pe teritoriul țării. În același timp, conform noilor prevederi ale legii fundamentale belaruse, foștii președinți ai acestei țări nu vor putea răspunde în fața justiției pentru faptele ilicite comise în timpul exercitării funcției și vor avea dreptul de a ocupa pentru tot restul vieții un post de deputat în Consiliul Republicii, camera superioară a legislativului de la Minsk.
Noua Constituție din Belarus prevede înființarea unei noi instituții – Adunarea Populară Belarusă, care preia unele dintre cele mai importante competențe deținute până acum de președinție și parlament. Aceasta va avea dreptul de a organiza noi referendmuri de modificare a legii fundamentale, chestiona legitimitatea alegerilor organizate în Belarus, iniția propuneri legislative, dar și de-ai numi și repectiv demite din funcții pe judecătorii Curții Constituționale, Curții Supreme de Justiție și pe membrii Comisiei Electorale Centrale. De asemenea, noul organ al puterii alcătuit din 1200 de delegați aleși pentru un mandat de 5 ani, va avea posibilitatea de a-l demite din funcție pe președintele Belarusului, dacă acesta comite înfracțiuni grave, înaltă trădare sau încalcă Constituția. Hotărârile acestui nou for vor fi obligatorii și vor putea anula orice decizii ale instituțiilor statului, dacă acestea sunt contrare intereselor naționale ale Repubicii Belarus.
Constituția conține însă o serie de amendamente care îi permit lui Aleksandr Lukașenko să rămână în continuare președintele Belarusului, cel puțin până în 2035. Acestea îi acordă liderului de la Minsk dreptul de a mai candida pentru încă două mandate prezidențiale și de a conduce simultan Adunarea Popuară Belarusă, controlând astfel întreaga putere în stat. Noile modificări aduse legii fundamentale a țării creează așadar impresia unei reoganizări a verticalei puterii din Belarus, însă în realitate asistăm la consolidarea acesteia, într-un regim politic autoritar-hegemonic în care transferul real al puterii de la un președinte la altul nu este posibil.
Devine Belarus o putere nucleară?
Dincolo de modificările politice care garantează extinderea dominației lui Aleksandr Lukașenko asupra întregii țări, în urma amendării articolului 18 din Constituție, Republica Belarus a renunțat la statutul său de țară neutră și non-nucleară, rezervându-și în schimb dreptul de a-și dezvolta această industrie în scop defensiv.
Introducerea unei astfel de schimbări în legea fundamentală a acestui stat confirmă intențiile președintelui belarus de a transforma țara într-o putere nucleară, întrucât, în principala zi de vot din cadrul referendumului, într-o convorbire telefonică cu președintele Franței, Emmanuel Macron, liderul de la Minsk s-a arătat dispus să solicite omologului său rus Vladimir Putin returnarea celor 81 de focoase nucleare pe care Belarusul le-a cedat Rusiei după căderea Uniunii Sovietice, în cazul în care statele occidentale se hotărăsc să transfere arsenal nuclear în Polonia și Lituania.
Vorbim, așadar, de redobândirea de către Belarus a calității sale de stat posesor al propriilor arme nucleare, nu a unei republici care se oferă să găzduiască arme atomice deținute din 1992 de către Federația Rusă.
Implementarea unei astfel de măsuri ar conduce la retragerea succesivă a Belarusului atât din tratatul privind non-proliferarea armelor nucleare semnat în 1993, cât și din acordul de prevenire a utilizării materialor nucleare pentru crearea de arme atomice, pe care acest stat l-a încheiat împreună cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică în 1995. Mai mult, obținerea armelor nucleare cedate în anii 90 va pune sub semnul întrebării statutul de membru al Belarusului în cadrul acestei organizații, la care a aderat încă de la crearea sa în 1957. Începând de atunci, țara a semnat toate convențiile internaționale ale acestui for (inclusiv Convenția privind securitatea nucleară ori cea referitoare la acordarea de asistență în caz de accident nuclear) și a permis desfășurarea pe teritoriul său a mai multor misiuni de verificare a infrastructurii nucleare belaruse. Totodată, de-a lungul apartenenței sale la organizație, Belarus a făcut parte de mai multe ori din Consiliul Guvernatorilor, unul dintre organele de conducere ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică și a implementat în ultimii ani nu mai puțin de 4 proiecte care au avut ca scop utilizarea sigură a tehnologiei nucleare.
Pericolul redobândirii armelor atomice de către ultima dictatură a Europei este accentuat și de construcția celui de-al doilea reactor al centralei nucleare de la Astravets, din apropierea frontierei cu Lituania, programată să se încheie la sfârșitul acestui an. Dacă dorința lui Aleksandr Lukașenko se va îndeplini, iar Vladimir Putin va accepta să transfere țării focoasele nucleare cedate după căderea URSS, Belarusul va fi cu siguranță o amenințare la adresa întregului continent european. Abia începând de atunci retorica agresivă a președintelui belarus față de statele occidentale va deveni cu adevărat îngrijorătoare.
