Prima vizită a lui Lukașenko în Abhazia
La 28 septembrie Aleksandr Lukașenko s-a întâlnit la Pitsunda cu liderul de facto al Abhaziei Aslan Bjania. Deși vizita sa a fost dedicată stabilirii legăturilor economice și comerciale cu autoritățile separatiste de la Suhumi, contextul în care aceasta a avut loc – la o zi după întrevederea președintelui belarus cu omologul său rus la Soci – nu poate fi ignorat. De altfel, în timpul conversației pe care a avut-o cu Aslan Bjania, liderul de la Minsk a recunoscut că însuși Vladimir Putin l-a îndemnat să meargă în Abhazia. Așadar, prin efectuarea primei sale vizite în regiunea secesionistă, una neoficială, Aleksandr Lukașenko a făcut o nouă concesie președintelui rus căruia a dorit să-i arate că îi este în continuare loial. Această încercare de instituționalizare a relațiilor Belarusului cu autorități separatiste susținute de Rusia nu e surprinzătoare, în condițiile în care țara este izolată diplomatic și se confruntă cu sancțiuni occidentale ca urmare a sprijinului oferit liderului de la Kremlin în declanșarea războiului împotriva Ucrainei. Cu toate acestea, e greu de crezut că președintele belarus va ceda în fața presiunilor exercitate asupra sa de către Vladimir Putin și va recunoaște independența Abhaziei, întocmai cum i-a sugerat omologul său. Semnarea unui astfel de decret ar deschide o cutie a Pandorei pentru Lukașenko, căruia Kremlinul i-ar putea cere să facă și alte concesii, precum recunoașterea pseudo-referendumurilor organizate în teritoriile ucrainene ocupate de Rusia, independența Osetiei de Sud ori admiterea acesteia – împreună cu Abhazia – în Uniunea Statală, fapt ce ar conduce la pierderea statutului său de unic aliat al Rusiei în cadrul acestei organizații internaționale.
Detaliile privind întâlnirea lui Aleksandr Lukașenko cu Aslan Bjania au apărut pe site-ul principalei agenții de știri din Belarus, „Belta”, abia după ce acesta a revenit la Minsk, semn că întrevederea cu liderul separatist fusese una neplanificată. Autoritățile georgiene au condamnat cu vehemență vizita președintelui belarus în republica secesionistă. Șeful diplomației georgiene Ilia Darciașvili l-a convocat de urgență la sediul Ministerului Afacerilor Externe pe ambasadorul belarus la Tbilisi Anatoli Lis căruia i-a cerut să explice motivele prezenței lui Lukașenko în Abhazia, în vreme ce președintele Salome Zurabișvili a catalogat vizita omologului său la Pitsunda ca fiind „o încălcare inacceptabilă a legii Georgiei cu privire la teritoriile ocupate și a principiilor dreptului internațional.”
Organizarea reuniunilor cu oficialii belaruși
La câteva zile după întoarcerea la Minsk, Aleksandr Lukașenko a organizat o primă întrunire cu oficiali belaruși (printre care primul ministru, șeful administrației prezidențiale, dar și reprezentanți ai instituțiilor de forță: ministrul de interne, ministrul apărării, comandanți ai armatei și șefi ai serviciilor secrete), sub pretextul escaladării tensiunilor politico-militare la granița de vest a țării. În realitate însă, președintele belarus a ales să agraveze în mod deliberat relațiile diplomatice cu Kievul. Pe parcursul întâlnirii, Aleksandr Lukașenko a realizat declarații dure la adresa Occidentului pe care l-a acuzat că dorește să distrugă Belarusul și a susținut că în următoarea perioadă Federația Rusă va intensifica „operațiunea militară specială” declanșată în Ucraina. Mai mult, liderul de la Minsk a recunoscut că țara sa ia parte la aceasta însă nu prin trimiterea armatei pe câmpul de luptă, ci prin tratarea răniților de pe front și găzduirea refugiaților ucraineni în Belarus. Potrivit șefului statului, scopurile participării belaruse în cadrul „operațiunii militare speciale” sunt strict defensive: împiedicarea extinderii conflictului pe teritoriul țării, și, respectiv a lansării unui atac asupra Belarusului din partea Poloniei, Lituaniei și Letoniei. La finalul întrunirii, Lukasenko a ordonat oficialilor din aparatul de securitate să monitorizeze frontierele țării și să oprească tentativele de subversiune și sabotaj ale Kievului.
Elita politică de la Minsk și-a intensificat atacurile asupra autorităților ucrainene imediat după revenirea lui Lukașenko de la summitul informal al CSI desfășurat la Sankt Petersburg. A doua zi, ministrul de externe, Vladimir Makei l-a convocat la sediul ministerului pe ambasadorul Ucrainei Igor Kizim și i-a înmânat o notă diplomatică prin intermediul căreia protesta față de așa-zisele planuri ale oficialilor de la Kiev de a ataca Belarusul. În același timp, șeful Comitetului de Frontieră Anatoli Luppo a susținut că armata ucraineană organizează frecvent provocări la frontierele belaruse, de la operațiuni de recunoaștere aeriană, la distrugerea drumurilor și podurilor de la graniță. Mai mult, la 10 octombrie, Aleksandr Lukașenko a organizat o a doua întâlnire cu reprezentanți ai forțelor de securitate în care a anunțat că Belarus și Rusia vor desfășura un grup regional comun de trupe ca urmare a agravării tensiunilor de la frontiera vestică a Uniunii Statale. Tot atunci, președintele belarus a fost de acord să permită sosirea în țară a peste o mie de soldați ruși și a avertizat Occidentul să nu încerce să declanșeze un atac împotriva Belarusului de pe teritoriul Ucrainei pentru a o atrage astfel în război.
Persoana care exercită însă presiuni constante asupra lui Lukașenko pentru a-l determina să participe mai activ la „operațiunea militară specială” din Ucraina este însuși Vladimir Putin, cel care i-a recomandat de altfel, în cadrul întâlnirii de la Sankt Petersburg, să demareze procedurile privind crearea grupului regional de forțe. Apar însă câteva probleme. Potrivit doctrinei militare a Belarusului, aceste trupe ale Statului Unional trebuie conduse de un comandament comun a cărui componență se aprobă într-o ședință a Consiliului Suprem al Uniunii Statale. Dat fiind statutul de inferioritate a lui Lukașenko în cadrul acestei organizații internaționale controlate exclusiv de către Federația Rusă, există posibilitatea ca un general rus să preia conducerea comandamentului comun și să forțeze intrarea armatei belaruse în războiul din Ucraina, urmând întocmai ordinele lui Vladimir Putin. În această situație, autoritatea președintelui belarus ar fi în mod evident subminată, iar țara și-ar pierde și ultima fărâmă de independență. Mai mult, însăși dorința lui Lukașenko de a-și ajuta omologul și a accepta astfel implicarea forțelor armate belaruse în conflictul din Ucraina este discutabilă. Liderul de la Minsk înțelege realitatea din teren, e conștient de dificultățile cu care se confruntă armata rusă în fața contra-ofensivei ucrainene și se teme cu siguranță să-și trimită soldații – neexperimentați și slab echipați- să lupte în teatrele de operațiuni. Poate fi pus în situația de a ceda din nou în fața lui Vladimir Putin, întrucât el e singurul care îi garantează un lucru important pentru un autoritarist prin excelență ca el: propria supraviețuire politică. Nu este exclus însă ca în următoarele luni președintele belarus să permită unei armate ruse semnificativ mai mari după mobilizarea parțială (de până la 300.000 de soldați) să atace din nou Kievul.
Sursa imaginii: thesoufancenter.org
