* Unele link-uri către site-urile asociate cu guvernul rus pot fi accesate numai folosind VPN sau adrese IP non-UE
În 7 octombrie 2022, Comitetul Nobel a acordat Premiul pentru Pace unor susținători ai drepturilor omului proveniți din țările implicate (activ sau prin împuternicire) în războiul purtat de Rusia în Ucraina: activistul pentru drepturile omului din Belarus Ales Bialiatski; Memorial, unul dintre cele mai vechi organizații pentru drepturile omului din Rusia; și Centrul pentru Libertăți Civile din Ucraina. Evenimentul urma să transmită un mesaj regimurilor politice ruse și afiliate din Belarus, așa cum a spus președintele Comitetului, Berit Reiss-Andersen, premiul onorând „eforturile unite pentru ceea ce numim societate civilă care se poate ridica împotriva statelor autoritare și/sau împotriva încălcării drepturilor omului”. Chiar dacă premierea unei entități rusești pentru al doilea an consecutiv a fost una extraordinară (în 2021, premiul Nobel pentru pace a fost acordat lui Dmitri Muratov, redactorul-șef al presei independente Novaya Gazeta) și a reflectat angajamentul internațional față de susținerea societăților civile din Europa de Est, premiul în realitate poate face prea puțin pentru a inversa cursul actual al evenimentelor politice. Câștigătorul din Belarus este deținut în închisoare, în timp ce Curtea Supremă a Rusiei a dispus închiderea Memorialului Internațional.
În memoria Memorialului
Într-adevăr, Memorial, la fel ca și colegii săi din Ucraina și Belarus, a fost un grup care exemplifica valorile și urmărea principiile societăților democratice deschise, adică opunerea față de politicile și acțiunile nedrepte ale deținătorilor de putere sau intervenția în cazurile de încălcări ale drepturilor omului comise de stat sau de agenții acestuia. Apariția entităților partenere ale Memorialului în toată Europa (de exemplu, în Germania sau Republica Cehă) nu face decât să confirme caracterul internațional al organizației și rolul său în crearea și promovarea discursului comun privind drepturile omului în spațiul post-socialist.
Potrivit statutului său, Memorial a combinat cercetarea și diseminarea publică a „informațiilor despre crimele și încălcările în masă ale drepturilor omului comise în trecut de regimurile totalitare” cu munca privind „încălcările drepturilor omului astăzi” și prevenirea „restaurării totalitarismului.” Astfel, a examinat crimele regimurilor din trecut prin prisma contemporană a drepturilor omului și a măsurat componenta totalitară din structurile politice actuale prin experiența represiunilor trecute. În același timp, a colectat și studiat dovezile istorice ale crimelor URSS, a păstrat și promovat memoria victimelor sale, a adunat informații despre abuzurile și crimele din zonele de conflict recente și a sprijinit oamenii care au fost persecutați în Rusia pe motive politice. În toate privințele, Memorial a fost un membru onorabil al comunității globale a susținătorilor drepturilor omului și se potrivea perfect cu definiția ONU a unui ONG sau a unei organizații a societății civile:
un grup de cetățeni voluntar, non-profit, care este organizat la nivel local, național sau internațional pentru a aborda probleme în sprijinul binelui public… [care] transmite preocupările cetățenilor guvernelor, monitorizează implementarea politicilor și programelor și încurajează participarea părților interesate ale societății civile la nivel comunitar… servesc ca mecanisme de avertizare timpurie și ajută la monitorizarea și implementarea acordurilor internaționale.
Acea societate civică democratică, întruchipată de Memorial și Novaya Gazeta, este sistematic distrusă și incriminată de guvernul rus.
Societatea Civilă Democrată
Din 2012, când a apărut prima versiune a Legii cu privire la agenții străini, guvernul rus și-a înăsprit din ce în ce mai mult controlul asupra ONG-ului și a activiștilor și a tratat progresiv oricare activitate publică și civilă ca o chestiune politică. Stigmatizate drept „agenți străini”, ONG-urile și, ulterior, persoanele fizice, sunt obligate să eticheteze cu un disclaimer toate textele lor publicate (inclusiv postările pe rețelele sociale); să depună declarații financiare semestriale regulate; le este interzis să participe la campanii electorale sau la referendum-uri, să fie numiți în funcții în administrația publică, să lucreze în învățământ, să organizeze adunări publice și să creeze produse informaționale. Deși văzută ca o încălcare a legilor internaționale de către Comisia de la Veneția, această politică discriminatorie și-a extins doar sfera de aplicare și, în prezent, consideră ca agenți străini: 79 de organizații, 54 de organizații mass-media, 193 de persoane și 10 organizații neînregistrate care sunt/au fost implicate în diverse sfere publice, precum drepturile omului, educație, ecologie, LGBTQ+, sănătate publică, anticorupție, libertatea presei etc. Mai mult, în ultimii ani și, mai ales, după începutul războiului din Ucraina, guvernul rus s-a angajat într-o represiune la scară largă a rămășițelor societății civile din țară. A instituit cenzura printr-o serie de legi pe timp de pace (Nr.31-FZ, Nr.99-FZ și Nr.100-FZ), a furnizat o legislație pe timp de război (Nr.32-FZ, Nr.62-FZ, Nr.63-FZ) ce prevede pedepse administrative și penale pentru criticile aduse guvernului și armatei ruse și, în prezent, iau în considerare introducerea unei legi discriminatorii care să delegitimeze complet activiștii și organizațiile LGBTQ+.
În aceste circumstanțe de presiune guvernamentală extremă, cenzură, persecuție politică și criminală, control asupra mass-media și blocare a internetului, societatea civilă democratică rusă are un domeniu de acțiune restrâns. Folosind noile legi privind agenții străini, știrile false, propaganda gay și mitingurile „nesancționate”, precum și hărțuirea directă, intimidarea și eliminarea fizică a activiștilor, guvernul rus a închis sau a redus la tăcere multe dintre inițiativele democratice anterioare, cum ar fi rețeaua LGBTQ+ Children-404, ONG-ul antinuclear EcoDefense (Ekozash’ita) sau Fundația Anticorupție (FBK) a lui Alexei Navalny. În consecință, majoritatea noilor proiecte ale societății civile ruse apar în cadrul comunităților de emigranți. Unii dintre ei îi ajută pe refugiații ucraineni, precum Russians for Ukraine din Berlin sau Școala pentru tineret cultivat (Школа культурної молоді) din Praga, iar alții propun rușilor emigrați noi inițiative politice, media, educaționale și culturale pentru a se ridica împotriva ilegalității acțiunilor statului rus. Doar câteva grupuri, cum ar fi portalul online pentru drepturile omului OVD-info, mișcarea de tineret democratică Vesna sau Comunitatea Feministă Anti-Război, continuă să opereze semilegal în Federația Rusă.
Cu toate acestea, ambele strategii întreprinse de societatea civilă democratică rusă au defectele lor. În cazul grupurilor de ruși din străinătate, publicul țintă al acestora este răspândit în multe țări (din Kârgâzstan la UE și SUA) și, prin urmare, acțiunile care necesită prezența fizică a participanților sunt greu de implementat. Adresându-se persoanelor aparținând mai multor valuri ale emigrației și având diferite grade de integrare în societățile-gazdă, acestor grupuri le este greu să dezvolte o strategie coerentă de activism. Unele dintre ele își propun să construiască pentru rușii din străinătate structuri sociale alternative față de guvernarea oficială, altele să mențină legăturile cu actorii democratici rămași în țară și să inițieze schimbări democratice atunci când se ivește ocazia. Pe de altă parte, organizațiile din Rusia au puține mijloace (sau nu au deloc) pentru a-și comunica poziția marii majorități a concetățenilor (întrucât nu au acces la mass-media) și chiar pentru a atrage publicul care are aceleași idei (în principal, tineri din orașele de peste un milion de locuitori) din cauza riscurilor mari de persecuție criminală.
Societatea civilă non-democrată
Dacă, după definiţia UE, se consideră că o societate civilă este alcătuită din indivizii sau grupurile neadministrate sau neînființate de un stat, implicate în acțiuni sociale care servesc interesele publice și mediază între autorități și cetățeni, se pot identifica mai multe structuri și organizații din societatea rusă contemporană care s-ar potrivi acestei descrieri. Totuși, acestea nu sunt nici ONG-urile recunoscute la nivel internațional și persecutate de stat și nici rezistența subterană și clandestină anti-război, ci mai degrabă singura formă de organizare socială pe care actorii politici ruși sunt gata să o recunoască drept „societate civilă” pro-război sau, cel puțin, activiștii și grupurile de voluntari pro-Rusia. Această parte a rușilor simpatizează activ cu armata, investește în victoria militară dorită, strânge donații pentru muniții, echipamente, alimente sau arme și oferă voluntari care pregătesc producția pentru trupe sau asistă persoanele „strămutate” din teritoriile din prima linie. Deci, acești oameni servesc activ cauza războiului, atât moral, cât și material.
La fel ca omologii lor liberali, ei sunt capabili să construiască rețele orizontale de asistență și să organizeze comunități independente de bază, în primul rând prin intermediul rețelelor de socializare rusești, cum ar fi VKontakte, Odnoklassniki (ok.ru) și chat-urile Telegram. Fără îndoială, văzând această mobilizare promptă a publicului larg, de obicei apolitic și letargic, guvernul a încercat să-și modeleze acțiunile în mediul condus de stat și să valorifice acest angajament social. Astfel, regimul a creat o platformă online pentru inițiativele populare și s-a străduit să organizeze campanii de voluntariat sub auspiciile mișcării sociale conduse de Putin, așa-numitul Front Național pentru Toată Rusia. În ciuda faptului că a fost folosit anterior ca entitate de spălare a banilor, astăzi, Frontul Național întreprinde nu doar acțiunile de ajutorare a Armatei Ruse, ci susține și diferite inițiative sociale (cum ar fi inspecția condițiilor în școli și crearea de spații incluzive), mimând acțiunile grupurilor democratice pentru drepturile civile.
Indiferent de încercările de a centraliza administrarea noii societăți civile patriotice, nevoia de solidarizare a rușilor continuă să apară în sectorul informal. Dorința de a crea un spațiu de sprijin reciproc și acțiuni colective a apărut mai ales după ce președintele a anunțat mobilizarea pentru războiul din Ucraina. Fiind unite de sentimentul de apartenență la o cauză comună mai mare, precum și de probleme mai banale precum lipsa uniformelor, a echipamentului și a muniției, rudele soldaților au creat grupuri pe Telegram (de exemplu, Soțiile mobilizaților). Alți voluntari au creat un chat pentru cei care își lasă in urmă animalele de companie, astfel încât activiștii zoo să aibă grijă de ele sau să le adopte în cazul decesului proprietarilor (de remarcat că activiștii adoptă și animalele lăsate în urmă de emigranți, dar îi critică deschis pe acești stăpâni iresponsabili).
În același timp, acești cetățeni organizați „pot limita puterea și pot trage la răspundere actorii puternici”, fiind un alt criteriu introdus de Iris Marion Young pentru definirea societății civile. În acest sens, societatea civilă nedemocratică își improvizează instinctiv acțiunile în relațiile cu autoritatea și începe să îi reproșeze guvernului neîndeplinirea responsabilităților. Unele rude vorbesc despre absența pregătirii adecvate și a echipamentului armatei, altele luptă pentru a primi compensațiile financiare promise. Cu toate acestea, multe din soțiile celor mobilizați cer deja să li se aducă înapoi bărbații din război, așa cum s-a întâmplat în Voronezh, Kursk și Vologda. Există chiar cazuri când soțiile soldaților, după ce au auzit de echipamentul nepotrivit, de comanda incapabilă și de morțile în masă, călătoresc în prima linie și își salvează cu succes soții. Aceste femei, simțindu-se îndreptățite să se adreseze direct puterii datorită sacrificiilor făcute în numele armatei ruse, fac presiuni insistente asupra administrației civile și militare și realizează nu doar mediatizarea acestor acțiuni, ci și întâlniri personale cu șefii de regiuni și comandanții armatei. Mai mult, nici publicul patriot, nici regimul nu pun la îndoială dreptul lor de a protesta și de a critica autoritatea.
Corespondenții privați de război (voenkory) au apărut ca un alt fenomen al „grassroots communities” nedemocratice. Acești bloggeri (WarGonzo, VladlenTatarsky, Colonelcassad, Yuri Podolyaka, Dolgareva) care participă direct la acțiunile armatei și promovează activ discursul rusesc de război au, conform TGStat, audiență Telegram între 50.000 și 3.5 milioane și, astfel, concurează cu mass-media oficială de stat. Spre deosebire de televiziunea și rețelele sociale de stat, discursurile bloggerilor par sincere și demne de încredere, comunică sentimentul de apartenență și sunt martori direcți ai evenimentelor. În același timp, această franchețe și spontaneitate le permit voenkory să exprime opinii contrare poziției oficiale a statului rus. Astfel, după cedarea Hersonului în fața armatei ucrainene, mai mulți bloggeri de război au deplâns pierderea acestuia și au acuzat comandamentul rus de neglijență și judecată slabă; unul dintre voenkory a numit-o chiar „cea mai mare înfrângere geopolitică a Rusiei de la prăbușirea URSS”. Influența din ce în ce mai mare a acestor mass-media oarecum-libere provine, ca și în cazul rudelor soldaților, din serviciul lor adus statului și aceasta îngrijorează de fapt guvernul. Regimul încearcă să cumpere loialitatea mobilizaților cu plățile în avans și să intimideze bloggerii de război, amenințându-i cu persecuția pentru „discreditarea armatei ruse”.
În echilibrul economic, cererea în creștere determină o producție nouă; societățile par să urmeze și ele acest model. Când instituțiile civile democratice sunt distruse și delegitimate și, în același timp, o însumare de crize existențiale amenință pietrele de temelie publice, o societate dezvoltă modalități noi, permise, de solidarizare și unire. Numai timpul poate spune dacă aceste inițiative publice nedemocratice, militarizate și dacă mass-media independentă pro-război vor putea dobândi o esență mai liberală sau dacă rețelele activiștilor emigrați vor restabili legătura cu țara de origine și o vor democratiza treptat. Totuși, războiul purtat de Rusia și mai ales pierderile suferite în consecință au dovedit rușilor necesitatea solidarității și nevoia de control civil asupra acțiunilor guvernului lor.
