Sfârșitul anului trecut a fost destul de agitat pentru liderii occidentali preocupați de posibilitatea intrării armatei belaruse în războiul din Ucraina. Temerile acestora au fost amplificate de sosirea la Minsk, după trei ani, a președintelui rus, Vladimir Putin. Vizita sa în capitala belarusă a fost însă precedată de o reuniune la care au participat mai mulți reprezentanți ai elitelor celor două state (prim-ministrii Roman Golovcenko și Mihail Mișustin, membri ai guvernelor belarus și rus, inclusiv miniștrii de externe Serghei Aleinik și Serghei Lavrov și respectiv cei ai apărării Viktor Hrenin și Serghei Șoigu). În cadrul acesteia, oficialii au fost de acord să intensifice cooperarea bilaterală și să adopte măsuri necesare contracarării sancțiunilor occidentale.
Încă de la începutul întâlnirii cu Vladimir Putin, Aleksandr Lukașenko a menționat că apropierea din ultimul an dintre Belarus și Rusia a fost o reacție normală, adoptată ca urmare a presiunii pe care Occidentul a exercitat-o asupra celor două state. Totodată, președintele belarus i-a îndemnat pe oficialii europeni să redevină raționali și să se întoarcă la masa negocierilor, atât pentru a încerca să rezolve problemele de securitate din regiune (a încheia așadar, războiul din Ucraina), cât și pentru a discuta despre crearea unei noi ordini mondiale. Cu alte cuvinte, liderul de la Minsk a continuat să considere conflictul de pe teritoriul Ucrainei în termenii unui Război Rece lansat de statele occidentale împotriva Rusiei și Belarusului, percepute ca fiind victime, nicidecum agresori. Mai mult, urmărind același narativ, președintele belarus insista asupra reconstruirii ordinii internaționale, astfel încât Rusia să-și recapete statutul de mare putere, iar Belarusul să rămână în sfera sa de influență.
Ulterior, Aleksandr Lukașenko a recunoscut că în următorii ani orientarea geopolitică a țării va rămâne una pro-rusă, întrucât „alături de Rusia, Belarus a reușit nu numai să rămână independent, dar și să-și dezvolte economia.” De-altfel, cea mai mare parte a întâlnirii celor doi președinți a fost dedicată discuțiilor privind problemele economice, inclusiv a celor de la nivelul statului unional. Pe parcursul acesteia, liderul belarus a atras atenția asupra faptului că 60% dintre sarcinile existente în cele 28 de programe privind integrarea Belarusului și Rusiei în Uniunea Statală au fost deja îndeplinite. Paradoxal însă, la conferința de presă ce a urmat reuniunii, ambii președinți au respins vehement posibila fuziune a celor două state, confirmând astfel că statul unional a rămas doar un proiect-fantomă, fără șanse de a deveni realitate. Vladimir Putin a menționat că „Rusia nu are niciun interes să absoarbă pe nimeni.” Mai mult, acesta a catalogat zvonurile privind o eventuală unificare a celor două țări ca fiind prostii lansate de liderii occidentali care doresc astfel, să blocheze transformarea Rusiei și a Belarusului în țări mult prea competitive pentru ei pe piața internațională. La rândul său, Aleksandr Lukașenko a susținut afirmațiile lui Vladimir Putin însă cu o mică diferență de nuanță. În viziunea sa, tezele cu privire la anexarea Belarusului la Rusia au fost inițiate de liderii opoziției din exil care au vrut astfel să se îmbogățească.
Dincolo de discutarea problemelor din sfera economică și a politicii externe, cei doi șefi de stat au evitat să menționeze detalii suplimentare cu privire la alte aspecte stringente ale relației bilaterale. De exemplu, atât Aleksandr Lukașenko cât și Vladimir Putin au confirmat că prim-miniștrii ai celor două țări au semnat acorduri cu privire la aprovizionarea Belarusului cu gaze naturale pentru următorii trei ani, omițând să precizeze însă, care este prețul pe care oficialii belaruși urmeaza să-l plătească pentru achiziționarea gazului rusesc. În același timp, liderul de la Kremlin a susținut că începând cu 2023, cele două state își vor dezvolta cooperarea în domeniul industriei nucleare (în scop defensiv) și spațiale. Concret, Vladimir Putin a admis că Rusia intenționează să finalizeze construcția celui de-al doilea reactor al centralei nucleare de la Astravets și să antreneze cosmonauții belaruși în vederea efectuării, alături de colegii lor ruși, a unui zbor pe Stația Spațială Internațională.
La finalul conferinței de presă organizate după întâlnirea cu Aleksandr Lukașenko, președintele rus a menționat eforturile întreprinse de către cele două țări pentru consolidarea securității statului unional în eventualitatea unui atac din partea Occidentului. Vladimir Putin a amintit că pe teritoriul Belarusului operează atât o grupare regională comună de trupe cât și un sistem unificat de apărare aeriană. În același timp, acesta a precizat că împreună cu omologul său belarus, va continua să organizeze exerciții militare comune, dar și să coopereze cu acesta în vederea producerii de noi echipamente militare. La rândul său, Aleksandr Lukașenko i-a mulțumit liderului de la Kremlin atât pentru finalizarea transferului sistemelor de apărare anti-aeriană S-400 și Iskander-M, cât și pentru prelungirea perioadei de pregătire a soldaților belaruși în Federația Rusă (astfel încât aceștia să piloteze aeronavele Su-25 deja modificate pentru a transporta focoase nucleare).
Pe 19 decembrie, liderul de la Minsk a vrut să demonstreze Occidentului că relația belaruso-rusă este una normală, în care au loc vizite reciproce ale celor doi președinți. Tocmai de aceea, Aleksandr Lukașenko s-a străduit să prezinte vizita lui Vladimir Putin la Minsk ca fiind una oficială, în cadrul căreia discuțiile au avut loc atât în format extins (cu participarea mai multor oficiali din cele două state), cât și restrâns (unu la unu), deși în realitate, nu fusese decât una de lucru, foarte scurtă, fapt demonstrat și de ceremonialul diplomatic mai simplu (din care au lipsit de exemplu, intonarea imnurilor naționale la sosirea președintelui rus pe aeroport, precum și onorurile militare). Iluzia normalității în relația cu Vladimir Putin pe care președintele belarus a încercat să o întrețină cu orice preț în fața comunității internaționale s-a spulberat însă câteva zile mai târziu, atunci când acesta a efectuat alte două zboruri în Rusia pentru a vizita centrul de pregătire a cosmonauților de la Moscova și a participa la summitul informal al liderilor CSI de la Sankt Petersburg. La sfârșitul anului 2022, raportul întâlnirilor bilaterale a fost altfel de 9 la 1, net în favoarea Rusiei, ceea ce confirmă încă odată dependența liderului de la Minsk de omologul său Vladimir Putin.
La prima vedere, prin intermediul vizitei efectuate la Minsk după trei ani de absență, președintele rus a dorit să-și arate recunoștința față de Aleksandr Lukașenko pentru susținerea pe care acesta a oferit-o încă de la începutul „operațiunii militare speciale” (permițând atât utilizarea teritoriului belarus de către forțele ruse pentru a ataca Ucraina cât și crearea unei grupări regionale comune respectiv a unui sistem de apărare aeriană). Tocmai de aceea, liderul de la Kremlin a vrut să facă la rândul său, o serie de concesii lui Aleksandr Lukașenko căruia i-a transferat sistemele de apărare anti-aeriană S 400 și Iskander-M, i-a promis continuarea instruirii piloților belaruși în Rusia, precum și achiziționarea de gaz natural la prețuri preferențiale. Pe parcursul întrevederii cu președintele belarus, Vladimir Putin a ezitat să discute deschis despre războiul din Ucraina, semn că nu a intenționat să-și convingă omologul să trimită armata belarusă pe front, ci doar să stârnească îngrijorarea în rândul oficialilor de la Kiev, Bruxelles și Washington cu privire la posibilitatea realizării unui astfel de scenariu cât mai curând. Nu este exclus ca președintele rus să-l pună în aplicare în 2023 dacă forțele sale armate vor continua să sufere pierderi în teatrele de operațiuni.
Pentru a obține o victorie decisivă în Ucraina, Vladimir Putin ar putea avea nevoie de sprijinul Belarusului, inclusiv de centrele sale logistice și de soldații săi antrenați și echipați corespunzător. Prin urmare, deși președintele rus a părut că urmărește inițial, aprofundarea cooperării economice și militare cu Aleksandr Lukașenko, pe termen lung, scopul vizitei sale la Minsk ar putea fi altul: creșterea dependenței omologului său și pregătirea atragerii armatei belaruse în război atunci când președintele rus va considera necesar. Confruntat cu un asemenea scenariu, Aleksandr Lukașenko va fi nevoit să cedeze din nou în fața presiunilor exercitate asupra sa de către liderul de la Kremlin, cel care deține de altfel, cea mai importantă garanție pentru ultimul dictator al Europei: propria supraviețuire politică. Intre timp, armata rusă continuă să bombardeze orașele ucrainene. Războiul e departe de final.
