Cât de relevant este NATO în contextul invaziei Rusiei din Ucraina și cât de coezive sunt politicile naționale ale statelor membre în cadrul organizației? Cartea Națiunile NATO – Modelarea relevanței și coeziunii Alianței editată de Thierry Tardy și publicată de Oxford University Press explorează aceste două concepte importante analizând abordările diferite pe care țările NATO le-au adoptat în cadrul Alianței și modul în care aceste poziții se suprapun sau se deosebesc.
Cartea apare într-un moment deosebit de oportun, având în vedere declarațiile făcute de Jens Stoltenberg, potrivit cărora ar putea începe un război între NATO și Rusia ca urmare a escaladării războiului din Ucraina. Principala sa contribuție este furnizarea unui cadru conceptual privind relevanța și coeziunea Alianței. Aceasta răspunde la întrebări privind cultura strategică, percepția amenințărilor, preferințele instituționale, meritele NATO, dependenta de SUA și NATO, dezbaterile privind interese și valori, problemele interne, nivelul de angajament față de o anumită politică, precum și provocările viitoare pentru Alianță.
După cum subliniază cartea, „Relevanța este înțeleasă drept congruența sau alinierea NATO la mediul său de securitate” și „se bazează pe gândirea raționalistă, prin care organizațiile internaționale sunt create de state pentru a promova o serie de obiective identificate care pot varia în timp”. În plus, „relevanța rezultă din capacitatea organizației de a îndeplini aceste obiective și de a se adapta la nevoile în schimbare”. Astfel, cartea conceptualizează relevanța NATO pe baza mai multor factori, cum ar fi orientarea diferită a politicilor de securitate față de Rusia, diferențele în ceea ce privește cheltuielile de apărare asumate de aliați, precum și activitățile specifice NATO, care variază de la operațiuni militare la operațiuni de tip crisis management.
Coeziunea, al doilea concept pe care îl propune această carte, este înțeleasă prin două dimensiuni: (1) amploarea acordului și convergenței dintre pozițiile aliaților în ceea ce privește principiile politice fundamentale, cum ar fi democrația, statul de drept, respectarea libertăților individuale, precum și controlul civil al armatei și (2) modul în care dezbaterile interne și sprijinul public al statelor membre pentru valorile și politicile NATO afectează coeziunea Alianței. Aceste teme de bază sunt explorate în trei secțiuni diferite care se concentrează fiecare pe o categorie diferită de țări. Prima secțiune se referă la țările ce nu sunt aliniate NATO, cu o agendă largă de securitate, inclusiv SUA, Franța și Turcia. Cea de-a doua se referă la țările aliniate Alianței ce mențin o agendă de securitate pe politici ce nu sunt centrate către amenințările Rusiei și se discută politicile Regatului Unit, Germaniei, Italiei, Spaniei, Danemarcei, Olandei, Norvegiei și Canadei. În cele din urmă, cea de-a treia secțiune a cărții analizează agendele de securitate centrate pe Rusia ale Poloniei, statelor baltice și României.
Fiecare contribuție individuala a autorilor este relevantă pentru înțelegerea diferenței politicilor naționale față de NATO. Cartea reușește în mod excepțional să realizeze o distincție conceptuală în ceea ce privește țările NATO care au o politică NATO concentrată asupra Rusiei și care dintre ele nu. Citită în contextul războiului din Ucraina, această alegere editorială reprezintă miezul temelor cărții. Poate fi NATO relevant și își poate menține coeziunea având în vedere amenințarea Rusiei? Tocmai la aceste întrebări se răspunde în capitolele individuale dedicate analizei statelor membre NATO.
Astfel, în primul studiu de caz, Heidi Hardt analizează re-alinierea Statelor Unite la NATO în ceea ce privește mai multe aspecte, cum ar fi „susținerea valorilor democratice, sprijinirea ordinii mondiale liberale și urmărirea intereselor comune”. În același timp, SUA ar considera din ce în ce mai mult China drept un „concurent strategic”, ceea ce ar putea avea un impact semnificativ asupra relevanței NATO în viitor. Această contribuție este deosebit de interesantă având în vedere că, în cel mai recent concept strategic al NATO, rolul Chinei a fost identificat ca fiind una dintre preocupările viitoare ale Alianței.
Într-un capitol separat al acestei secțiuni, Alice Pannier analizează apoi politica Franței față de NATO și susține că „în ceea ce privește majoritatea provocărilor de securitate, inclusiv terorismul, instabilitatea din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, amenințările hibride și «soft» la adresa securității sau acumularea militară a Chinei, Franța joacă un rol în NATO, dar unul limitat și care complementează eforturile europene și naționale”. Acest punct de vedere pare, cu siguranță, adevărat atunci când privim politica externă mai largă a Franței, centrată pe Europa, care a fost observată cel mai recent în răspunsul său față de războiul din Ucraina, ce a apreciat diplomația multilaterală.
În final, această secțiune analizează Turcia, unde Can Kasapoglu sugerează că cooperarea Turciei cu NATO „depășește diferendele politice contemporane dintre administrația turcă și unele țări occidentale”. Rolul Turciei în NATO în contextul crizei din Ucraina a fost semnificativ din mai multe motive: În primul rând, aderarea Turciei la NATO a determinat un rol special pentru țară între Rusia și Occident. Acest rol a fost, de asemenea, important pentru negocierea Inițiativei privind transportul în siguranță al cerealelor și produselor alimentare din porturile ucrainene, în parteneriat cu Organizația Națiunilor Unite, demonstrând importanța geostrategică a Turciei în regiune.
În cea de-a doua secțiune, Mark Webber analizează deosebita importanță strategică pe care NATO o are în politica de apărare a Regatului Unit. El susține că „Regatul Unit a privit NATO atât ca pe o organizație bazată pe valoare, cât și ca pe o organizație bazată pe interese”. Analizând poziția Regatului Unit în NATO, el subliniază că Marea Britanie ar fi unul dintre cei mai puternici aliați, iar relația dintre Marea Britanie și NATO a contribuit la consolidarea parteneriatului strategic dintre SUA și Marea Britanie. În contextul Brexit-ului, această relație specială dintre Regatul Unit și NATO a devenit totuși importantă și pentru umplerea golului în cooperarea cu aliații europeni. În aceeași măsură, războiul din Ucraina a arătat că poziția unificată a Occidentului în fața agresiunii ruse a beneficiat de poziția puternică a Regatului Unit în NATO.
În capitolul 6 al cărții, Sophia Besch susține că, pentru Germania, „forurile multilaterale similare NATO ar fi, în primul rând, o principală sursă de legitimitate internă pentru o politică externă activă și angajări militare”. La fel ca în cazul Regatului Unit, acest lucru ar contribui la crearea unui parteneriat între Europa și Statele Unite. În plus, referitor la politica de apărare germană, relevanța Alianței este identificată ca fiind un scut împotriva agresiunii ruse, Rusia fiind privită ca o amenințare la adresa securității europene. Mai ales că Germania trece acum prin schimbări în politica sa externă, atât în ceea ce privește cooperarea cu Rusia, cât și politicile sale tradiționale privind exportul de arme, NATO va deveni esențială pentru poziția Germaniei în arhitectura securității europene.
Analiza lui Alessandro Marrone cu privire la percepția Italiei asupra NATO sugerează că aceasta „combină elemente normative și cost-beneficiu”, Roma privind Alianța ca un pilon al ordinii multilaterale bazate pe reguli, care poate oferi oportunități mai bune de cooperare și de urmărire a interesului național decât relațiile bilaterale cu puterile globale, cum ar fi Statele Unite și Rusia. Spania este, de asemenea, inclusă ca studiu de caz al politicii NATO, Felix Arteaga argumentând că „Neutralitatea anterioară și izolarea internațională ajută la explicarea atașamentului Spaniei față de multilateralism, precum și a culturii sale strategice specifice și a reținerii sale în ceea ce privește utilizarea forței, operațiunile de luptă și cheltuielile de apărare. Cu toate acestea, apartenența la Alianța Atlantică se bucură de un sprijin politic și social semnificativ în Spania.” Astfel de opinii ajută la explicarea modului în care diferite state membre percep relevanța NATO în funcție de propriile percepții asupra amenințărilor. În sud, NATO se confruntă cu siguranță cu amenințări diferite față de cele din Est, iar pentru a-și menține coeziunea, crearea de legături multilaterale care pot face față amenințărilor colective trebuie să rămână o prioritate.
Analizând Danemarca și Olanda, Sten Rynning și Peter van Ham susțin că „ambele țări au o îndelungată tradiție atlantistă, au sprijinit activ transformarea politică a NATO și angajamentele operaționale după Războiului Rece și ambele manifestă scepticism față de ambițiile de apărare ale Uniunii Europene, care ar putea submina centralitatea NATO”. Acest fapt, la fel ca în rolul Regatului Unit post-Brexit, ar putea oferi totuși o oportunitate pentru NATO de a-și defini mai bine rolul și de a-și spori relevanța, pe măsură ce tot mai multe țări din UE se îndreaptă spre euroscepticism și naționalism ca răspuns la insecuritatea globală.
În cele din urmă, această secțiune se încheie cu o analiză comparativă a politicilor norvegiene și canadiene în cadrul Alianței. În capitolul 10, Stéfanie von Hlatky și Mats Berdal sugerează că „deși atât Canada, cât și Norvegia împărtășesc o orientare atlantistă, natura «relației lor speciale» cu Statele Unite este destul de diferită”. Una dintre caracteristicile definitorii ale comparației invocate de autori se referă la importanța pozițiilor geografice ale celor două țări. Pe de o parte, în coagularea politicii sale de securitate, Canada este obligată să își respecte legăturile cu Statele Unite. Prin comparație, „Norvegia trebuie să ia în considerare, de asemenea, dinamica regională nordică, precum și atracția puterilor europene pivot, chiar dacă, în cele din urmă, preferă alinierea puternică față de SUA și Regatul Unit în politica externă și de apărare”. Mai ales în contextul agresiunii ruse în Ucraina, astfel de diferențe în percepția amenințărilor diferitelor state membre vor deveni deosebit de importante în ceea ce privește coeziunea Alianței.
Secțiunea finală a cărții analizează flancul estic al NATO. Justyna Gotkowska susține că aderarea la NATO a fost principalul pilon al politicii de securitate poloneze, beneficiind de un sprijin transpartinic puternic, alături de preocuparea guvernelor poloneze succesive de a consolida relația bilaterală cu Statele Unite. Acesta este și cazul prezentat de Dumitru Minzarari, care se concentrează pe politica României în cadrul NATO și susține că, în calitate de țară mijlocie, „România nu a fost doar foarte perseverentă, ci a înregistrat și un mare succes în creșterea gradului de importanță a flancului est-european, precum și al regiunii Mării Negre pe agenda Alianței”. La rândul lor, Kristi Raik și Margarita Šešelgyte susțin în această ultimă parte a cărții că, pentru statele baltice, „principala prioritate în NATO, mai ales din 2014, a fost asigurarea apărării colective și descurajarea Rusiei. În același timp, a fost important din punct de vedere politic ca statele baltice să participe la operațiile și misiunile NATO și, astfel, să fie considerate furnizori de securitate.” Toate studiile de caz din această ultimă parte arată importanța acordată NATO de către statele membre din Europa Centrală și de Est și din zona baltică, care împărtășesc o istorie a percepțiilor de amenințare cu privire la Rusia, chiar și în momente diferite după al Doilea Război Mondial. De asemenea, arată importanța NATO în elaborarea politicilor de securitate post-Războiul Rece ale acestor țări și importanța pe care integrarea NATO și sprijinul intern pentru Alianță au avut-o în cadrul politicii naționale. Această carte aduce astfel o contribuție importantă la literatura de specialitate a Studiilor de Securitate, marcând un moment important în istoria relațiilor NATO cu Rusia în contextul războiului din Ucraina, care îi sporește relevanța și îi amenință coeziunea.
