Rădăcinile economice și consecințele umanitare ale conflictului din 2014 din Ucraina
Rădăcinile conflictului din Donbass își au originea din timpul Uniunii Sovietice. După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, Ucraina a devenit o țară independentă și s-a luptat să stabilească un nou sistem politic și economic. Regiunea Donbass, care găzduia multe orașe industriale și se baza în mare măsură pe minerit și producție metalurgică, a fost lovită în mod deosebit de puternic de turbulențele economice din anii 1990 și începutul anilor 2000. La începutul anilor 2000, la putere în Ucraina a ajuns Viktor Ianukovici, un politician din Donbass. Ianukovici era cunoscut pentru opiniile sale pro-ruse și pentru eforturile de a consolida legăturile Ucrainei cu Rusia. În 2013, decizia lui Ianukovici de a abandona planurile de semnare a unui acord de asociere cu Uniunea Europeană, în favoarea unor relații mai strânse cu Rusia a stârnit proteste ample în Ucraina. După ce Ianukovici a fost înlăturat în februarie 2014, în regiunea Donbass au început să apară mișcări separatiste. Activiștii pro-ruși au declarat înființarea Republicii Populare Donețk și a Republicii Populare Lugansk, nerecunoscute de guvernul ucrainean, care a răspuns printr-o „operațiune antiteroristă” în aprilie 2014. Luptele au continuat de atunci, cele două părți acuzându-se reciproc de încălcarea încetării focului și escaladarea conflictului. Conflictul a atras și Rusia, care a fost acuzată de Ucraina și comunitatea internațională că sprijină forțele separatiste cu arme, finanțare și trupe. Conflictul din Donbass a avut un impact devastator asupra economiei și infrastructurii regiunii . Multe afaceri s-au închis, iar mineritul și producția industrială din regiune au avut de suferit. De asemenea, conflictul a deteriorat sau distrus multe clădiri și infrastructură, inclusiv școli, spitale și case.
În primul rând, trebuie luați in considerare factorii economici care stau la baza dinamicii conflictului dintre Ucraina și regiunile estice Problema activelor industriale din Donbass a generat un grad ridicat de tensiune între separatiști și guvernul central, lăsând soarta țării în mâinile oligarhilor ucraineni. Rinat Akhmetov , proprietarul clubului de fotbal Șahtior Donețk și cel mai bogat om de afaceri din Ucraina, a influențat noul guvern și a adus mai multe resurse financiare în regiune. În mai 2014, a adunat muncitorii de la două dintre oțelăriile sale pentru a rezista demonstrațiilor pro-ruse de la Mariupol, menționând-se faptul că Ahmetov a finanțat și mișcările pro-separatiste.
Criza umanitară care a apărut în urma conflictului din Donbass a fost severă, cu aproape 260.000 de persoane strămutate din estul Ucrainei, conform rapoartelor UNHCR din septembrie 2014. În total, peste două milioane de persoane au fost strămutate din casele lor și accesul la asistență medicală și la alte servicii esențiale a fost limitat. Organizațiile umanitare internaționale s-au străduit să ofere asistență celor aflați în nevoie, iar mulți oameni au fost forțați să se bazeze pe sprijinul familiei și al prietenilor pentru a supraviețui. Guvernul ucrainean a oferit asistență socială pentru peste 400.000 de persoane, dar a retras sprijinul financiar în Donbass în decembrie 2014 pentru a preveni câștigurile financiare ale guvernului separatist.
Acordurile de la Minsk și drumul către escaladarea din 2022
După aproape șase luni de lupte în Donbass în 2014, primele semne ale unui dialog între Ucraina și separatiști apar odată cu semnarea consultărilor de pace din 5 septembrie 2014 (Minsk I), la inițiativa Grupului de Contact Trilateral, format din reprezentanți ai Federației Ruse, Ucrainei și OSCE. Cu această ocazie, părțile propun o încetare imediată a focului, monitorizarea de către OSCE a „regimului non-armelor”, posibile mecanisme de abordare a problemei autodeterminării în Donețk și Lugansk pentru „implementarea descentralizării puterii, precum și adoptarea legislației ucrainene cu privire la statutul temporar al autoguvernării locale în anumite zone din regiunile Donețk și Lugansk”. Nu numai că drepturile minorităților ar fi putut fi recunoscute prin legea cu privire la statutul special, dar organizarea de alegeri anticipate în cele două regiuni ar fi garantat construirea unei ordini politice democratice după război. Într-adevăr, documentul convenit de Grupul de Contact Trilateral a cerut „organizarea de alegeri locale anticipate în conformitate cu legislația Ucrainei” bazate pe respectarea statutului temporar al autonomiei locale, în anumite zone din regiunile Donețk și Lugansk. Această lege a fost adoptată de Parlamentul ucrainean la 16 septembrie 2014, acordând locuitorilor din Donețk și Lugansk propriile drepturi, cum ar fi dreptul de a folosi orice limbă pe care o consideră maternă.
În ciuda semnării acordului Minsk II, prevederile acestuia nu au fost pe deplin implementate, iar luptele au continuat, ducând la escaladarea din 24 februarie 2022. Este important de subliniat că, între 2015 și 2022, consolidarea de-facto a instituțiilor statului a fost astfel făcută posibilă de status-quo-ul politic oferit de negocierile aflate în desfășurare în cadrul Minsk, precum și de situația socio-economică și de securitate din teren. Toate aceste trei aspecte sunt importante pentru înțelegerea situației actuale post-anexare din Donbass.
Interacțiunile economice dintre guvernul central și statele de facto
După războiul din 2014, în ciuda negocierilor în cadrul celor două acorduri de la Minsk, interacțiunile economice dintre guvernul central de la Kiev și cele două republici proclamate Donețk și Lugansk doar au pus bazele viitoarelor dispute, cele două părți îndepărtându-se de orice punct comun privind statutul regiunilor. După cum a raportat International Crisis Group, în ciuda faptului că inițial, comerțul a rămas o activitate în care s-au angajat ambele părți, „cu antracitul extras din partea separatistă, transportat către fabrici din partea guvernamentală, și companiile ucrainene desfășurând operațiuni în ambele zone”, astfel de operațiuni au fost încheiate în 2017, odată cu decizia guvernului de la Kiev de a impune „o interdicție asupra tuturor transporturilor transfrontaliere, cu excepția celor umanitare și cu răspunsul autorităților de facto, care au confiscat activele industriale deținute de ucraineni de pe partea lor, conferind controlul unei entități nou creată, care a acumulat arierate salariale și a amenajat facilități în teren.” Aceste decizii au produs, după conflict, o economie politică specifică războiului, peste granița nerecunoscută, care a afectat locuitorii de ambele părți. Pe de o parte, „ Pe teritoriul controlat de guvern, un aflux de organizații străine și „turiști de pensii”, (așa cum este cerut de Kiev) vizitează de peste linia frontului pentru a-și colecta salariile lunare, în timp ce „Lucrătorii care obișnuiau să călătorească la locuri de muncă” în și în jurul capitalelor provinciale omonime, Donețk și Luhansk, nu pot, deoarece acele zone se află în mâinile separatiste.’
Interacțiuni de securitate între guvernul central și statele de facto
În cele din urmă, dacă e să luăm în considerare interacțiunile de securitate dintre guvernul central de la Kiev și statele de facto din Donbass, acestea au fost caracterizate de încetarea focului care, în ciuda acordului între părți în cadrul diferitelor formule de negociere, a fost adesea de scurtă durată. După cum a raportat International Crisis Group în 2019 , în urma semnării unui nou acord de încetare a focului în iulie, principalul motiv pentru deteriorarea continuă a securității pe teren, pe durata întregii perioade a negocierilor în temeiul Acordurilor de la Minsk, a avut rădăcini în ”puncte de vedere fundamental diferite asupra acordurilor de la Minsk din 2014-2015, care ar fi trebuit să ofere suportul pentru încetarea ostilităților și reunificarea Donbasului. Semnate în timp ce forțele regulate ruse devastau trupele ucrainene, acordurile cer o încetare imediată a focului și, în cele din urmă, ca părțile din Donbas aflate în prezent sub controlul separatist susținut de Moscova să fie reintegrate în statul ucrainean sub un statut special care le acordă autonomie parțială.”
Prin urmare, dacă analizam istoricul succesului Acordurilor de la Minsk între 2014 și 2016, este important de subliniat că un astfel de dezacord fundamental între părți a dus la stagnarea procesului de soluționare a conflictului, fiind de fapt doar o serie de rupturi ale unor acorduri de încetare a focului: Acordul de la Minsk din septembrie 2014, Acordul de la Minsk II din februarie 2015, Acordul-cadru privind dezangajarea forțelor și materialelor din 2016.
Donețk și Lugansk dincolo de anexarea Rusiei
Prin urmare, nu este surprinzător faptul că mișcarea de anul trecut a guvernului rus de a recunoaște independența Donețkului și Luganskului a generat o condamnare fermă din partea NATO și a comunității internaționale. Această recunoaștere a urmat conflictului de lungă durată dintre Ucraina și forțele separatiste din regiunile Donețk și Lugansk, explicat mai sus, care a dus la mii de pierderi de vieți, atât din rândul civililor, cât și al efectivelor militare, estimate în perioada 14 aprilie 2014 până la 31 decembrie 2021 între 51.000–54.000. Odată cu escaladarea războiului din 24 februarie2022, strămutarea civililor a devenit, de asemenea, una dintre cele mai grave consecințe ale războiulu,i cu peste șapte milioane de persoane strămutate în Ucraina. Având în vedere anexarea ilegală a orașelor Donețk, Luhansk, Herson și Zaporizhia la 30 septembrie 2022, precum și condamnarea de către comunitatea internațională a acestei manevre a Rusiei, este important să înțelegem conflictul aflat în curs de desfășurare în Donbass, atât din punctul de vedere al evoluțiilor militare viitoare, cât și din perspectiva posibilelor acorduri care au fost propuse în prezent spre negocieri de către China. Evaluând drumul spre escaladare, determinată de eșecul acordurilor de la Minsk, se poate argumenta că, în ciuda unei propuneri elaborate în douăsprezece puncte, care ia în considerare necesitatea de a înceta ostilitățile și de a relua discuțiile dintre părți, nu există niciun detaliu cu privire la situația din Donbass și modul în care s-ar putea ajunge la un acord de pace concret între părți, șansele fiind mici ca o soluție politică cuprinzătoare, care să poată oferi o rezoluție conflictului, să fie de fapt posibilă în circumstanțele actuale. Atâta vreme cât consecințele politice și economice ale războiului au condus la consolidarea de facto a instituțiilor statului în Donbass și la o economie politică specifică a războiului, care a supraviețuit de mai bine de opt ani, este important să ne gândim care sunt scenariile de viitor pentru o eventuală pace în Ucraina. Până acum, propunerile au fost încă limitate la atingerea tipului de pace negativă înțeles prin încetarea violenței – ceva care nici măcar nu a fost posibil în cadrul acordului de la Minsk – mai degrabă decât o recunoaștere deplină a faptului că orice rezoluție ar trebui să țină cont de consecințele economice și umanitare existente ale unui conflict nerezolvat care a schimbat demografia Ucrainei, precum și perspectivele acesteia de prosperitate economică. Pentru a lua în considerare cum ar putea arăta economia politică a păcii, orice rezoluție reală nu poate proveni decât dintr-o recunoaștere a aspectelor societale majore pe care le-a schimbat conflictul inițial din 2014: modul în care s-a transformat politica locală și regională, dificultățile economice la care cetățenii au fost obligați să se adapteze, precum și modul în care dispozițiile politice, economice și de securitate au fost împărțite între un guvern central slab, incapabil să-și impună monopolul asupra violenței și o autoritate politică nerecunoscută, dependentă de Rusia.
Sursa foto: www.kremlin.ru
